Azi noapte pe la 12 imi terminam obisnuita plimbare nocturna cu copiii pe holurile si prin gradinile hotelului. Ideea e sa le fac pofta de somn, ca altfel n-am inchide nici unul ochii in vacanta. La Albert functioneaza de minune, la Aris mai putin.
M. s-a oprit la receptie, eu am pornit cu copiii spre camera. Il lasam pe Aris sa cheme liftul, dupa obicei. Zambeste multumit, toate bune si frumoase. Cu noi in lift mai urca doua doamne, care isi asteptasera linistite randul. Acum era vremea sa atinga copilul pufos cifra sapte, corespunzatoare etajului unde eram cazati. Doar ca el tot nimerea pe zero.
-Aris, asta-i la coborare, acum urcam. Sapte, apasa pe sapte, incerc sa ii explic eu.
-Sapte, uite aici, intareste si frate-su. Aris nimic. Zero o data, de doua, de trei ori, liftul n-avea cum sa plece de la parter. Ce-i mult strica si mi-era jena de doamnele simpatice, care n-aveau nici o vina sa stea dupa noi.
Dau pufosul usor deoparte si ating cifra 7 in locul lui. Cred ca daca i-as fi smuls inghetata preferata din mana ar fi reactionat mai bine. S-a pornit instantaneu pe un plans de zile mari si, pentru ca liftul totusi o luase din loc, in ciuda protestelor vehemente, a zis ca n-ar strica sa intregeasca spectacolul cu un dat zdravan cu fundul de pamant.
Asta e momentul in care am inceput sa respir adanc si sa ma rog sa se pogoare asupra mea toata rabdarea si Zen-ul din lume. Tot asta e momentul in care mi-as fi dori sa se deschida pamantul sa ma inghita. Dar cum cale de scapare reala nu era, m-am asezat in genunchi langa copilul zbierator din toti plamanii si am inceput sa ii vorbesc pe un ton bland. Am vrut sa il iau si in brate, dar m-a respins cu un cotisor pufos strategic plasat in zona gatului, cu scopul imobilizarii mele rapide. Timpul parea ca sta in loc iar etajul sapte era un soi de capat al lumii.
Deodata, le aud pe cele doua doamne vorbind intre ele:
-So sweet!
-Ooooo!
-„Sweet”? Cine „sweet”, Aris „sweet”? A, nu, Aris, agitat, obosit, tipator. Aris not sweet.
Dar lor asa li se parea si ne zambeau la fel de frumos ca in prima clipa. Aris nu era la primul tantrum in public, ba chiar asta parea unul bland, fara (prea multi) pumnisori si picioare carate in toate directiile. Eu eram obisnuita in astfel de situatii cu ochii dati peste cap si privirile dezaprobatoare ale celor din jur. Reactii de te fac sa te simti ca ultimul parinte si ultimul om in general. Ca si cum toti isi cresc copiii exemplar, numai tu ai dat-o in bara. Sfaturi, dat cu parerea, adresat direct copilului, amenintat copilul tau cu politia sau Bau Bau-ul, dat copilul tau de exemplu negativ celorlalti copii.
De data asta insa, cu cat Aris era mai agitat, in vreme ce liftul urca cu viteza melcului intre etaje, cu atat mai frumos ne priveau cele doua femei si mai cu drag vorbeau de asta mic. Ai fi zic ca se uita la un copil painea lui Dumnezeu, nu la un pui datator cu fundul de pamant. Brusc, m-am simtit tare bine. Doamnele au tratat situatia cu atata lejeritate si atata empatie, ca m-am linistit complet. Nici cand a trebuit sa il tragem practic pe Aris din lift, eu de o mana si Albert de cealalta, ca se ancorase bine de podea, in supararea lui, nu mi s-a mai parut mare lucru.
La final, ne-au facut din mana si s-au mai minunat putin de ce ingeras de copil am. Mi-au ramas in minte figurile lor senine, in timp ce usile de la lift se inchideau.
Ce frumos ar fi sa avem parte numai de astfel de reactii ori de cate ori copiii nostri NU se comporta asa cum ne-am dori, asa cum frumos i-am invatat si bine le-am explicat de enspe mii de ori inainte. In loc sa ne dam ochii peste cap, sa oferim solutii pretioase, sa incurajam mama sa dispara rapid cu copilul urlator din zona, mai bine i-am arata putina empatie si intelegere.
Stiti cat conteaza sa vezi niste fete blande in jurul tau in astfel de situatii, cand copilul are o criza de furie si ti-e greu de zici ca a cazut cerul pe tine? Stiti cat conteaza un simplu stat deoparte, in ciuda celor mai bune intentii pe care sunt sigura ca le aveti? Mi-ar placea sa testati data viitoare cand asistati la o astfel de scena.
Pffff cum ma regasesc in cele de mai sus doar ca la dublu. Gemebi, urlaciosi ce fac un spectacol impreuna….. Sustinand unul plamanii celuilalt si oooooo daaaaa acele fete si ochi dati peste cap ca si cum e primul copil ce se tranteste pe jos si urla din tot universul…. Da acele persopinaje care mai acum un an insistau cu vehementa sa pupe manuta gemenilor drăgălași si care te au in burta ca au fost rugati sa nu o faca.
Sa fie sanatosi puii energici! <3 "double trouble", vorba unei cunostinte, mama de gemeni la randul ei :))