A fost mama patru zile la mine. Si acum nu-i bine deloc. Nu-i bine ca m-am invatat sa nu fac nimic: nu tu rufe, mancare, strans una alta de prin casa, nu hranit copiii sau schimbat scutecele bebelusului, nu udat flori, nu pus boabe si apa motanului. Ce mai, n-am ridicat un pai. Si toate cu cate imi bateam capul zilnic s-au facut in mod miraculos. Ma rog, mama le-a facut, eu am asistat doar sau am plecat de acasa cand mi-a venit.
Asta cu plecatul e iar un obicei de care trebuie sa uit. Mi s-a parut oricum foarte tare ca pentru prima data, dupa nu stiu cat timp, eram si eu si M. in oras, adica amandoi in acealsi timp, si n-aveam niciun copil dupa noi. Si nici nu le duceam grija, ca stiam ca sunt pe maini bune. Si mai stiam ca atunci cand revenim acasa gasim si masa pusa si totul luna si copiii veseli, spalati, hraniti. Si pe mama zambitoare si gata sa ne mai faca vreo 2-3 feluri de mancare, in caz ca ne e pofta. Nu, suntem bine, saru’mana… Cum, sigur? Hai ca nu-i mare lucru, va fac repede. Niste clatite, macar. Papanasi? O crema de zahar ars?
Offf, pai cum sa fie atat de bine cat e ea si cum sa revin la a face totul semi-singura cand pleaca? Si adevarul este ca mama e mai mult departe decat aproape, adica vine patru zile si apoi n-o mai vedem cateva luni. Nici n-apuci sa gusti cum trebuie din viata asta frumoasa si fara griji in care mama ta buna, pe care o suspectezi de super puteri, face tot in locul tau si nu-ti da impresia vreo secunda ca i-ar fi greu, ca deja trebuie sa plece.
Mereu avem aceeasi discutie:
-Te rog, nu pleca!
-Trebuie!
-Dar te roooog!!!
-Maine trebuie sa fiu la munca, doar stii, nu mi-am putut lua mai multe zile libere.
Va reamintesc ca nu mai am cinci ani. Sunt femeie in toata firea si-o implor pe mama sa nu plece de la mine, ca am nevoie sa fie aici. Albert mi se alatura si ne rugam de ea intr-un glas. M. priveste si spera. Ar ruga-o si el, da-i om mare si nu se cade.
In punctul asta, e totul sau nimic. Noi stim atat: o vrem pe Lali.
Uneori cedeaza. Are, n-are concediu, mai vorbeste cu cate o colega, mai da un telefon, doua, se descurca si ne anunta ca mai sta o noapte. Atunci sa vezi bucurie pe noi!
Atat mai tragem de ea in zilele cat sta aici, de nu stiu sincer de unde mai are energie. Mereu imi inchipui ca, odata intoarsa acasa, doarme cate o saptamana sa recupereze. Tata ma asigura ca nu-i asa.
-Lali, tu esti magica! Asa i-a spus Albert o data si n-a gresit.
Poti sa angajezi toate bonele din lume, niciuna nu va avea caldura bunicii, niciuna nu va gati la fel de bine ca ea mancarurile simple cu gust de copilarie fericita si cu niciuna nu te vei simti la fel de linistita sa-i lasi pe cei mici.
De-ar fi mama mai aproape, s-ar schimba totul. Ajutorul pe care ea mi-l ofera e imposibil de obtinut din alta parte, magia asta a bunicii nu poate fi cumparata cu bani sau dezvoltata altfel decat in mod natural, caci apare dintr-o dragoste mare tare pentru noi, puii ei mai mari sau mai mici.
Zilele trecute, cand buni a noastra magica era pe picior de plecare si eu ma vedeam nevoita sa-mi reiau indatoririle de mama a maimutelor galagioase, am zis sa indulcesc tranzitia si sa mergem cateva zile la munte.
De azi, din nou acasa. Albert incepe scoala, deci chiar ca viata isi reia cursul firesc. Cel putin doua ore pe zi (cat doarme Aris) va fi foarte liniste in casa si eu am de gand sa respir aceasta liniste prin toti porii, pana ma imbat cu ea si ma anesteziez pentru tot ce ma asteapta in rest.
Gata, sunt relaxata, incarcata pozitiv, ma descurc cu tot. Ce sa zic, bag optimismul la inaintare. Si-mi amintesc ce mult iubesc sa fiu mama, chit ca viata cu puii astia doi frumosi nu-i mereu lapte si miere. Dar e mai mult asa.