Aris al meu

Aris al meu are inca 7 luni si niste ochi albastri dupa care, cica, or sa moara fetele intr-o zi. Ei, cel putin doua fete mor deja: eu si mama. Dar eu mai mult. Albert, M. si cu mine avem toti ochi caprui, iar ai lui Albert sunt asa inchisi, de uneori par negri. Dar asta mic ii are albastri… spre gri. Desi din poze mai greu iti dai seama.

In primele luni, toti imi spuneau ca sunt „ochi de lapte” si clar nu-i raman albastri.

Ochi de lapte. Cred ca eram singura care nu auzise de asa ceva, ca toti din jur ii pomeneau obsesiv. Unul mai priceput decat altul. In ultima vreme, totusi, „expertii” si-au schimbat opinia si sunt unanim de acord: albastri ii raman. Asa sa fie!

E bebelus alaptat. Mananca el si morcovi, telina, pastarnac, broccoli si cartofi dulci, mere si pere, dar tot a lapte miroase mai mult. A fost mereu grasunel si eu mor dupa pufosenia lui. Piciorusele sunt copanele sau sunculite sau grasimioare, oricum le-as numi tot numai bune de pupacit raman.

Ambii mei copii sunt gargarite, dar asta mic a mai luat si nume de fructe: e piersicuta sau capsunica. Albert mi-a spus sa renunt la diminutive, satul de atatea dulcegarii, asa ca bebelusul a ramas Piersica. Si-am inventat si o poveste pe care o spunem mereu… Da, stiu, o sa radeti, dar de cele mai multe ori tot copil sunt si eu in preajma lor si-atunci ma prostesc cum imi vine, cant (groaznic, dar lor le place), si spun tot felul de lucruri sa ne amuzam:

-Albert, stii cum a aparut Piersica in viata noastra? Am vazut intr-o zi un pom plin de fructe si-am cules cea mai frumoasa piersica. Am adus-o acasa, am pus-o la copt si uite, e gata (arat sper Aris)!

-Ba nu, a crescut la tine in burtica. Si nu-i o piersica, e un bebelus!

-Ba-i o piersica, e coapta, e zemoasa si numai buna de mancat. Ce zici, o gustam?

Asta-i o invitatie la pupacit bebelusul, Albert stie si intra imediat in joc. Ii gustam manutele, piciorusele, obrajii, capul, gatul, il gustam tot, eu dintr-o parte, Albert din cealalta. Si micul se gadila si rade pana nu mai poate. Radem si noi.

Lui Aris ii dau dintii de vreo patru luni si tot nu-i mai dau. Adica e tot numai saliva si baga in gurita orice prinde, de la marginea caditei pana la telecomanda sau telefonul meu (cand scapa la ele si inainte sa i le iau speriata). Medicul pediatru ma asigura ca ii dau dintii, casierita de la supermarket, batranica din parc, domnisoara de la receptie, prietenii, toti intaresc spusele pediatrului: vezi ca ii dau dintii! Pai nu vad, ca de cateva luni incoace ma tot uit dupa ei, dar nu-s. Pe principiul ca n-am vazut adult caruia sa nu-i fi dat dintii, stau linistita si-i astept. Chiar foarte linistita, ca probabil nu-i o placere sa alaptezi un bebelus cu dinti. Nu stiu, n-am mai trecut prin asta.

Aris e de multe ori serios, dar si cand rade parca nu mai exista altceva decat rasul lui in toata lumea asta. Il iau, in intorc, il invart, il ridic si il cobor si se-amuza de nu mai poate. Apoi vine Albert si nu trebuie sa faca nimic: e de ajuns sa se uite la el si gata, Aris se lumineaza tot, incepe sa vorbeasca in bebeluseasca si sa rada cu gura pana la urechi. Dupa care Albert isi vede de ale lui, incepe sa deseneze, se uita la televizor sau pe o carte, construieste ceva din piese Lego, dar bebe tot numai cu ochii dupa el ramane si se incapataneaza sa-l convinga pe frate-su mai mare de una sau de alta, cu aceleasi vorbe bebelusesti pe care nimeni nu le intelege.

In ultima vreme, Aris se plimba prin casa in premergator: deschide sertare, prinde pisica de coada, ia rufe de pe sarma si le gusta pofticios, incearca sa-si traga in cap fierul de calcat si masa cu totul si vrea sa manance frunze din orice planta ii iese in cale. Il fascineaza masina de spalat si sta asa, minute in sir, sa se uite cum invarte la rufe, cum trage apa, cum o evacueaza. Ii mai place sa ma vada cum matur sau dau cu aspiratorul (ceea ce se intampla foarte rar si doar cand e maxima nevoie).  La baita nu sta locului o clipa si se chinuie sa-si traga in apa toate gelurile de dus, sampoanele mele, buretii si restul comorilor  de pe marginea cazii, numai bune de bagat in gurita. Doarme putin, intrerupt, totusi e plin de energie mereu.

Cam asa e Aris al meu, o piersica si-o gargarita, dar mai mult un bebelus pufos. Mi s-a spus ca pare un copil fericit. Asa spun si eu, doar zilnic ma ocup de asta.

E de ajuns sa ma uit la bebelusul meu si am o mie de ganduri numai bune de asternut pe blog. In doar cateva zile il sarbatorim. A mai trecut o luna si eu iar nu stiu cand si cum. Curand face anul. Iar  mi-l imaginez la facultate/ insurat/mutat de acasa, iar eu ramasa singura si neconsolata. Ei, glumesc, am sa stiu eu sa le dau drumul cand o veni timpul. Bine ca deocamdata sunt inca mici si ai mei cu totul.