PRIMA PALMA

Tin minte ca doamna mea educatoare isi punea căciula de blana pe cap cum dădea frigul, undeva pe la mijlocul toamnei si n-o mai dădea jos pana in primăvara. Cel puțin asa credeam noi, copiii, ca numai cu caciula ei pufoasa o vedeam zilnic, luni in șir, si afara si in clasa. Mai rețin ca pentru ea eram Ionescu, Popescu, Stanciu, Luca, niciodată Mirela, Radu, Matei, Andra, asa cum ne strigam intre noi. Tare ne-ar mai fi plăcut sa ne spună si doamna pe numele mic, dar nu se cădea, ca doar nu eram prietenii dânsei si trebuia sa ne vedem de lungul nasului. Si sa stam cuminti pe scaunele, cu mâinile la spate, in liniste deplina, ca altfel doamna nu se putea concentra sa ne învete poeziile acelea frumoase si cântecelele pentru serbare. Ce-mi mai amintesc despre doamna mea educatoare e ca mi-a dat prima palma… M-a lovit peste fata… Aveam 5 ani si nu eram cu nimic diferită de alți copii de vârsta mea. Nici macar nu stiu ce făcusem de o supărasem in asa hal, probabil ma tot fataiam pe scaun, iar doamna avea o problema cu copiii care nu stăteau locului. Si mai toti eram asa.

Deci mi-a dat o palma peste fata. Nu ma mai lovise nimeni pana atunci, habar n-aveam cum sa reactionez. M-a durut, imi amintesc, am simtit ca mi se infierbanta obrazul. Si-am dus imediat mana la fata, apoi nu m-am mai putut mișca. M-am uitat in ochii ei, căutam un raspuns. Nu l-am primit. E ciudat cu cata claritate imi amintesc totul pana aici, apoi e ceata: le-oi fi zis sau nu le-oi fi zis alor mei, bunicului care ma aducea si ma lua zilnic de la gradinita, bunicii care ma aștepta acasa? Cred ca nu… Ce-am învațat din tot (daca am învațat ceva)? In primul rând am inteles ca pentru doamna nu contez si mi-a fost si mai frica de ea decat imi fusese pana atunci. Mi-am inchipuit ca sunt Degețica din povestea pe care mi-o spunea bunica seara si ca doamna ar fi putut sa ma strivească daca voia, sa ma facă sa dispar si nimeni nu m-ar mai fi gasit vreodata. Tot atunci am mai aflat ca palmele dor rau, pe obraz, dar mai tare in suflet. Si nu mi-a fost mai frica de altceva in toti anii de scoala ce-au urmat, decat ca as putea primi o noua palma… peste fata sau oriunde. Nu s-a mai atins nimeni de mine, dar am asistat la diverse episoade in care alti colegi, fete si baieti deopotriva, erau loviti de profesori pentru ca s-au stropit cu apa in pauza, pentru ca n-au inteles ce scria pe tabla, pentru ca n-au stiut raspunsul corect, pentru ca au ras sau au vorbit in timpul orei. Orice putea deveni motiv sa primesti o palma care sa te trezeasca rapid si sa te readuca pe calea cea buna. Da, ei, cei care ne loveau, chiar credeau ca asta fac.

Ma intreb, ce-ar fi fost daca m-ar fi lovit asa mama… Sau tata.. Bunicul, bunica, pe care i-am privit mereu ca pe parintii mei… Cred ca m-ar fi durut de 10 ori mai tare, de 100 de ori as fi suferit mai mult, de 1000 de ori mai marcată as fi fost. De la o singura palma. Dar cand primesti mai multe, sistematic, ani întregi, fara drept de apel, fara regrete din partea celui care te loveste?

Educatia se poate face fara tipat, fara pedeapsa, fara bataie. Cu cat noi, parintii, (si toti  cei pe mana carora ne lasam copiii) vom deveni mai curand constienti de lucrul acesta, cu atat mai bine le va fi celor mici. Va recomand sa cititi cartile Laurei Markham, mama la randul ei si specialist cu o vasta experienta clinica si sa aruncati o privire pe ahaparenting.com, ca sigur veti deschide ochii in multe privinte. Dr. Markham vine si la Bucuresti weekendul acesta, 14-15 noiembrie, cand va sustine o serie de patru conferinte. Iti va arata cum sa-ti îndrumi copiii să coopereze fără să apelezi la țipete, mite, amenințări sau pedepse. De asemenea, vei afla cum dezvolta copiii respect de sine, rezistență la stres și atașamente sănătoase în loc de codependență. Si vei invata mai multe despre parentingul liniștit: cum să înlocuiesti țipetele cu conectarea. Pornind de la cele mai recente cercetări pe tema dezvoltării creierului uman şi experienţa să clinică cu părinţii, dr. Laura Markham are o abordare simplă, dar eficientă. Mesajul ei este următorul: cultivarea unei conectări emoţionale cu copilul produce o schimbare reală şi de durată. Când această legătură vitală este stabilită, nu mai e nevoie că părinţii să apeleze la ameninţări, cicăleli, insistenţe, recompense sau chiar pedepse. Daca esti interesat, gasesti aici programul complet al evenimentului si detalii privind inscrierea. Eu m-am alaturat evenimentului ca blogger oficial.

Cresterea copiilor nu-i treaba simpla, stim prea bine asta. Ai un job stresant, viata ta se deruleaza pe repede inainte, incerci sa faci 1000 de lucruri zilnic si in acelasi timp sa fii cat mai prezenta in viata copiilor tai: sa te joci cu ei, sa-i asculti, sa-i impiedici sa-si scoata ochii cat nu esti prin preajma. Doar iti iubesti copiii pana la cer si inapoi, dar nu-i suficient, ca te lovesti de situatii cand efectiv nu stii cum sa reactionezi sa le fie bine si lor si tie. Si-atunci cauti raspunsuri: citesti tot ce-ti pica in mana, mergi la conferinte, asculti, pui cap la cap, intelegi, aplici. Eu fac multe lucruri din instinct si le fac bine, vad ca e armonie in familie, copiii sunt bine, la fel si noi. Pentru altele am nevoie de sprijin: cat traim invatam si astfel devenim parinti si oameni mai buni. Nu e niciodata prea tarziu sa constientizezi greselile pe care le faci fata de copiii tai, sa spui stop si sa o iei de la capat.