Zile pline: vineri am fost la o cununie civila, iar duminca la ziua unui prieten de-al copilului meu mare. De fiecare data insotita de Albert si Aris…atat. Un lucru e cert: noroc cu ziua de sambata, de mi-am mai revenit si am prins forte proaspete pentru petrecerea care urma, ca altfel nu stiu cum i-as fi facut fata.
Concluzia zilei de vineri: nu-i usor sa porti o rochie eleganta, tocuri inalte, sa fii frumos machiata, coafata si sa trebuiasca sa ai grija de doi copii. Unul bebelus, mereu in brate, celalalt in continua miscare, mai iute decat il poti urmari cu privirea. Am avut parte de o zi calda, cum nici nu mai speram la vremea asta, mancare buna, oameni frumosi, o locatie speciala, tot ce-ti trebuie sa te simti bine. Dar cu maimutelele galagioase dupa mine nu prea am reusit. Desi A. si S., nasii lui Bebe 2, au fost si ei acolo, pana la urma tot eu raman singura care poate tine situatia sub control. Eu si tatal lor (cu noi petrec cei mici, momentan, cel mai mult timp). Pentru ca da, cand sunt cu M. e altceva, ne ajutam si ne completam reciproc, deci orice iesire cu copiii se termina bine, fara stres sau dureri de cap. Dar singura cu ei…hmmm…sa spunem doar ca n-a fost cea mai placuta zi din viata mea. Ganditi-va ca era o petrecere in aer liber, in curtea Palatului Stirbei, deci numai bine pentru Albert sa alerge si sa ma alerge peste tot, sa dispara, sa ma sperie, sa ma traga dupa el in cautare de insecte, castane si alte minunatii.
Acasa, copiii sunt in mediul lor, ne intelegem altfel si imi spun mereu nu-i mare lucru sa-i cresti singura, fara bone sau bunici. Ei bine, cateodata e. Vineri au fost vreo doua momente cand chiar mi-a venit sa plang. Cu tocurile alea afurisite in picioare, cu rochia scurta care nu ma lasa sa ma misc linistita, intr-o alergatura continua si, cireasa depe tort, cu Aris de zece kilorame mereu in brate. Bebe nu sta la persoane pe care nu le cunoaste si asta mi se pare firesc, daca eu imi petrec 100% din timp cu el. De data asta n-a stat nici macar la nana lui. Devine agitat cand are oameni multi in jur, care fac fete, fete, il ciupesc de piciorusele pufoase, ii vorbesc pitigaiat si incearca sa il ia in brate cu orice pret. Albert nu s-a lasat nici el mai prejos la capitolul agitatie, oricat ar fi incercat nana A si nanul S sa-i mai tempereze din ” entuziasm”.
Bine ca exista jocuri pe telefon! Pe cat i le restrictionez in general lui Albert, pe atat il indemnam acum sa-si descarce orice ii pofteste inimioara, numai sa-l vad linistit, cat il alaptez pe cel mic, macar. Doar imi promisese de acasa ca va fi ingeras, si-a pus si o aura imaginara pe cap si si-a impreunat manutele in semn de rugaciune: „Nici n-ai sa stii ca sunt acolo, mami!” Ei bine, am stiut! M-a rugat sa nu fiu suparata pe el, dar pur si simplu nu se poate abtine sa nu alerge peste tot… ca e prea entuziasmat. Apoi a bagat privirea de ingeras, careia stie ca nu-i pot rezista. Mai zi ceva…
Se vede treaba ca nu mi-am invatat lectia si, dupa o zi de repaos (vorba vine, ca tot cu ei am stat, dar macar acasa, unde-i clar altceva) eram gata pentru runda a doua: o petrecere pentru copii. M. iarasi nu m-a putut insoti, cum rar se intampla. Macar acum nu mai aveam tocuri sau rochie, ci haine super comode, asa ca m-am simtit increzatoare. Am plecat de acasa cu vreo doua ore inainte, sa avem timp de cumparat cadou pentru sarbatorit, cadou de consolare pentru Albert, alaptat si schimbat bebelusul pe drum. In final, tot am intarziat o ora. Dar macar m-am vazut cu ei acolo si asta m-a mai linistit. Bebe 2 a fost pe cat de bunut s-a putut avand in vedere toata agitatia din jurul lui: muzica, dansuri, personaje de poveste, jocuri care de care mai galagioase, copii care alearga peste tot. I-am scris la un moment dat un mesaj unei prietene si-i spuneam ca-mi vie sa ma urc in masina si sa plec…fara copii. Ha-ha, in final chiar am plecat si am luat doar unul cu mine. Pe cel mic, fireste. Si-am plecat de nevoie, ca pe Albert il apucase o durere cumplita de masea si varsa lacrimi amare pe acolo… Dar nici nu se indura sa plece de la joaca. Asa ca m-a insarcinat sa-i cumpar rapid un sirop care sa-l faca bine. Pana m-am intors de la farmacie ii trecuse durerea de la sine, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Intr-un final a venit si tortul si am putut pleca, in sfarsit, acasa. Cu Albert morocanos ca nu putuse lua si el din cadourile sarbatoritului. Mda… Petrecerea de altfel minunata, super distractie pentru astia micii ceva mai mari. Mai greu si cu bebe: una, doua mergi de-l schimba, alapteaza-l, plimba-l. Deci Albert a cam fost de capul lui: n-am mai stat sa-l hranesc in gura, cum mai faceam pe la petreceri pana acum doar, doar o manca si el ceva sau n-am mai stat sa-i mediez conflictele cu prietenii lui.
Deci intrebare fireasca: oare am nevoie de ajutor sa-i cresc? Privind situatia la cald as zice ca daaaaa, urgent! Pai weekendul asta as fi dat orice pentru o bona care sa ma fi insotit in cele doua locuri. Acum, ca lucrurile s-au mai calmat, iarasi am impresia ca le pot face singura pe toate. Si-apoi are Aris iar o zi in care e nelinistit sau Albert face otita si sta acasa cateva zile si nu apuc sa fac nimic si iar simt ca vreau ajutor. Pe urma e bine din nou si tot asa. In orice caz, rare sunt situatiile cand trebuie sa plec singura cu amandoi dupa mine. Pe Bebe 2 il iau oricum peste tot, dar pe Albert fie il las la un loc de joaca, fie lipsim putin de acasa, fie e o conjunctura in care nu trebuie sa stau non-stop cu ochii pe el. Si in general am grija sa apelez la ajutorul lui M., cand e prin preajma. Deci as zice ca momentan (inca) am situatia sub control. Cand nu s-o mai putea fara bona, o sa apelez si la ea (Albert a avut bona pana la doi ani). Dar sper sa vina gradinita mai repede si sa rezolvam situatia asa. Acum ca a inceput si scoala, cu Albert plecat ore bune, in casa e liniste ziua (lui Bebe 2 ii fac fata lejer) si atunci apuc sa fac ce-mi propun, inclusiv scris pe blog, cate o manichiura, o pedichiura, o intalnire cu o prietena, o baie cu spuma si tot asa.
Nu-i cel mai simplu lucru sa fii mamica de doi, recunosc asta. Unele zile sunt clar mai dificile decat altele si cand se aduna mai multe de acest gen, te poti simti coplesita. Asta e, imi iau Zen-ul la purtator si merg inainte. Cu accent pe ce-i frumos de cand au aparut maimutelele in viata mea.
Dar vedeti ca in poze totul e bine mereu? Iata-ma zambitoare, nici n-ai zice cat am tras cu ei in ziua respectiva. Sunt de la cununia civila. La petrecerea de duminica n-am mai avut energie sa fac vreuna.
in poze port: rochie Cera Mihailescu (e a doua oara cand o port, tot asteptam ocazia sa o mai scot din dulap), ghetute din piele Zara, cercei Fashion You Love