Astazi, Albert a filmat pentru o reclama. Prima din viata lui. Ieri am fost cu el la casting si tot ieri, mai pe seara, am fost anuntati ca l-au ales. L-am trezit de la cinci dimineata sa ajungem la timp pe platoul de filmare, apoi l-am lasat pe mana echipei: l-au imbracat, l-au pieptanat si au trecut la treaba. Albert a avut tot felul de replici pe care mi-a parut ca le-a spus in cel mai dulce si natural mod posibil. Il urmaream pe monitor si nu-mi venea sa cred cat poate fi de relaxat, cum asculta indicatiile si face exact ce i se cere. Nu l-am pregatit in niciun fel, nici pentru casting, nici pentru filmare. Habar n-aveam initial ca are replici.
L-am insotit cu totii: eu, Aris si M. A fost una dintre cele mai obositoare, dar si mai frumoase zile din viata mea. Si a noastra. Nu-i usor cu bebelusul pe platoul de filmare, unde s-a lucrat pana in noapte, dar am avut unde sa-l plimb, iar el a fost atat de linistit, parca stia ca e acolo pentru fratiorul lui. Si odata ajunsi, am spus ca vom sta pana la final. Albert a rezistat mai ceva ca un om mare. Nu stiu de unde atata energie si putere de munca (pentru ca da, a fost efectiv munca) pe un copil de sase ani. Cand totul s-a terminat, l-am intrebat daca ar mai repeta experienta:
-Sigur, oricand, mi-a raspuns.
-Dar nu-i obositor?
-E bine!
-Atunci am sa te sprijin!
-Stiu! Asa faci mereu… Ei, in punctul asta mi-au dat lacrimile.
Albert imi tot spunea de ceva vreme ca isi doreste sa cunoasca un regizor si sa filmeze „ceva” cu el. M-a intrebat apoi daca am de gand sa ma intorc in televiziune curand si cand i-am spus ca nu stiu exact, m-a asigurat ca va gasi el o cale sa faca filmarea pe care si-o doreste. Cateva zile mai tarziu am primit un telefon: am fost intrebata daca baietelul meu mai are parul lung. Daca da, atunci ar trebui sa venim urgent la casting pentru o reclama. A ajuns ultimul, in ultima zi de probe. In cateva ore ne-au spus ca il asteapta a doua zi de dimineata pe platou. Senzatia aceea pe care am avut-o cand m-au anuntat ca l-au ales…Nu stiu, e un sentiment care nu poate fi descris in cuvinte. M-a apucat o bucurie imensa si o emotie pe masura, de nu mai puteam sa le fac fata. Stiam cat isi doreste asta si pur si simplu s-a intamplat foarte repede.
Nu va spun mai multe. In curand, reclama va aparea oricum peste tot. Sa vezi mandrie pe mine atunci, pozat televizorul, tipat de bucurie, spus tuturor ca el e copilul meu, imbratisat si pupat Albert de fiecare data cand il vad la televizor si alte manifestari de mamica entuziasmata pana la cer si inapoi.
