In goana nebuna a vietii mele de acum, am ajuns sa ma opresc tot mai rar si sa petrec timp cu copiii mei. Timp adevarat in care sa fiu a lor toata, cu trupul si cu mintea.
Parca mereu am un articol de scris, lucruri de strans prin casa, o cina sau un pranz de pregatit, niste acte de pus la punct. Prea des intervine ceva care ma face sa ii spun lui Albert „mai tarziu”, cand ma cheama la joaca. Care ma face sa ma desprind din manuta lui Aris cand ma trage sa imi arate cine stie ce grozavie. Ori sa imi fuga mintea in alta parte cand ar trebui sa fie doar la ei.
-Mai tarziu, copii, mami are putina treaba acum. De multe ori asta inseamna un lucru pe care il fac pentru ei, dar nu cu ei.
-Offf, mereu ai „putina treaba”, mereu esti cu ochii in calculator, sau in telefon sau in oalele tale, imi spune Albert.
Ma doare ca are dreptate. Cateva minute daca plecam de langa orice faceam in clipa respectiva, sa le fac o placere, nu insemnau un capat de tara. Dar am inceput sa ma intrerup doar cand e nevoie sa il schimb pe unul, sa il ajut cu un exercitiu la mate pe altul, sa ii hranesc, sa ii duc la dus. Altfel, daca vor doar joaca, tind sa le zic pas. „Mai tarziu” inseamna de fapt „deloc”, inseamna „nu” si atat.
Cand oi fi ajuns asa, ca pana acum ma descurcam mult mai bine la gasit timp special pentru copiii mei. Cand s-or fi aglomerat toate intr-un asa hal in viata mea, de ma vad nevoita sa renunt la atatea sesiuni de joaca cu ei? De ce ma bucur ca vor sa stea la televizor sau sa se joace singuri, in loc sa-mi rada sufletul cand trag de mine sa petrecem timp impreuna?
Mereu ii criticam pe parintii mei ca, in rarele ocazii in care ajungeau la noi, pareau mai preocupati de curatenie decat de copii. Copii pe care ii vedeau din an in Pasti si care tanjeau dupa bunicii lor. Si lor le era un dor nebun de astia mici, pana ajungeau in Bucuresti. Apoi, numai intr-o curatenie si un gatit o tineau. Sa ne lase casa luna cand pleaca si frigiderul plin. De parca lui Albert si lui Aris de asta le pasa. Ei ar fi vrut ca bunicul sa vina cu ei in parc si sa ii dea in leagan, nu sa lustruiasca podeaua cu mopul.
Ma doare ca asta fac si eu acum: pun multe alte treburi mai presus de momentele cu copiii. Stiu ca nimeni nu va strange zilnic prin casa si nu va gati in locul meu, nici nu se va ocupa de rufe, ori de scris. Si chiar ma focusez pe ce e musai de facut. Dar mi-ar placea sa echilibrez mai bine totul, astfel incat sa nu mai fiu nevoita sa le spun atat de des copiilor: „mai tarziu”.
Mi-as face un dus si ei trag sa ne jucam. Daca ma joc, nu mai am timp de dus, pentru ca apoi trebuie sa ii pregatesc pe ei de culcare si, pana adoarme Aris, voi fi prea franta sa mai fac orice pentru mine. Sau e musai sa public un articol, si pana sortez si incarc imaginile, pana organizez textul, numai de ei nu am vreme.
Ori incep sa moderez si sa raspund la comentarii lasate la postari si la mailuri. Daca ma opresc, simt ca n-am sa mai am energie sa reiau treaba. Dar copiii trag de mine sa ii dau huta sau ne jucam de-a v-ati ascunselea. Nu mai spun cand am cate trei oale odata pe foc si cateva minute daca plec de langa ele risc sa se arda mancarea. Iar ei atunci vor joaca.
Apoi recunosc, sunt momente in care teoretic as putea sta cu copiii, ca nu ma apasa vreo treaba urgenta, practic nu o fac pentru ca nu mai pot. Simt sa ma opresc si sa respir, sa imi iau alea 5 minute pentru mine, cand as putea sa le ofer lor. Daca nu le iau, parca mi-e imposibil sa merg inainte.
Un ochi imi pot arunca la un robot, cate un zambet, un pupic, o mangaiere pe cap le ofer mereu, dar ei trag de mine pentru mai mult. Vor sa ne jucam, sa topaim, sa ne ascundem, vor sa ii ascult. Dincolo de faptul ca ii schimb, ca le pregatesc masa si hainele, ii ajut la lectii si la dus. Degeaba esti toata ziua acasa cu ei, daca nu esti cu adevarat acolo pentru ei.
In momentele in care ii aman, ii vad cum se intristeaza, cum nu inteleg si cum le ramane in minte doar ca mami are prea des altceva mai important de facut decat sa stea cu ei. Pentru ca mami e doar una si, oricat de mult si-ar dori, nu poate fi in doua locuri in acelasi timp. Cu sufletul sunt mereu la copii, dar mainile si mintea se ocupa cu tot felul de alte lucruri si, adesea, nu am nici macar 5 minute de pierdut. Asa pare uneori, ca le pierzi daca le oferi lor…
Numai ca timpul de calitate petrecut cu copiii e de fapt un castig pentru sufletul lor si al tau. Cu cat reusim sa il gasim mai des, cu atat mai incarcati de bine vom fi cu totii. Suna minunat in teorie si atat de greu de pus in practica.
Dar am sa mi-o repet de n ori. Si poate, intr-un final, voi reusi sa ma organizez mai bine si sa le pot darui mai mult timp in care sa fiu 100% acolo. Am sa imi stabilesc altfel prioritatile si am sa deschid mai bine ochii la nevoile lor.
Stiu ca daca ar fi dupa Albert si Aris, numai intr-o joaca am tine-o si orice altceva ar trece pe planul doi, dar cu cat mai mult reusim sa facem ce isi doresc ei, cu atat mai bine.