Spune DA! Lasa-l sa picteze singur!

Cateodata, Albert al meu se inchide in birou zeci de minute si imi pregateste surprize sub forma de tablouri sau felicitari. Numai ce-l vad ca incepe sa-si care pensulele, lipiciul, creioanele colorate, acuarelele, cariocile, le aliniaza frumos, agata de clanta semnul cu “accesul interzis” pentru mine, taica-su, bebelus si motan si se pune pe treaba.

Doamne fereste sa-mi arunc privirea pe desen inainte sa-l termine, ca e dezastru: i-am stricat surpriza, nu i-am respectat munca si-n concluzie nu-mi mai face. Deci nu ma uit, rezist tentatiei si il las sa-si vada de ale lui.

Se mai intampla sa bat la usa si sa-l ademenesc cu cate o gustare: iaurt cu fructe, budinca cu vanilie sau altceva ce stiu ca-i place si atunci se opreste din treaba, crapa usa cat sa-i pot strecura inauntru tava cu bunatati, schiteaza un zambet si o inchide la loc, inainte sa pot observa mare lucru.

“Te rog sa nu ma mai deranjezi! ” Aud ca-mi striga din spatele usii, cu gura plina.

Asa sunt marii artisti in plin act de creatie: au nevoie de liniste si izolare, sa se poata dedica in totalitate operei lor. 🙂 Ca mama de artist, trebuie sa respecti asta. Mai ales ca rezultatul muncii lui e gandit numai si numai pentru tine si stii ca o sa vina ca o raza de soare si-o sa te bucure pana la cer si inapoi.

Bine, recunosc, tot mai gasesc doua-trei motive pe parcurs sa imi strecor privirea in camera, in ciuda protestelor, sa vad daca e bine sau daca mai are nevoie de ceva. Dar in desenele lui nu ma bag.

Creatiile lui Albert nu implica doar pictat, ci si decupat, lipit, colorat, conturat cu markere permanente. Practic, are la indemana toate instrumentele necesare pentru ca dezastrul pe care il lasa in urma sa fie complet. Sunt constienta de asta. Dar minunile care ii ies din manute compenseaza toate petele de acuarela de pe covor si de pe hainele lui, toata apa in care si-a spalat pensulele varsata pe parchet, toate urmele de marker permanent care nu vor mai iesi in veci de pe birou, tot lipiciul de pe clanta usii, de pe dulapuri si de pe manutele lui.

Incerc doar sa reduc, pe cat posibil, pagubele. Cand il vad ca se pregateste de creat minuni, strang rapid toate lucrurile de pe birou, dau covorul la o parte, ridic rulourile de la geamuri sa aiba suficienta lumina si il rog tare de tot sa fie atent si sa nu pateze (chiar) totul imprejur. Nu ca rugamintile astea ar avea vreun efect asupra lui, dar sunt mai linistita ca macar am incercat.
Si cand imi inmaneaza surpriza, ma minunez cat de frumos i-a iesit, il pup de nu mai pot si il strang in brate, chiar daca observ cu coada ochiului ca trebuie sa bag aspiratorul si mopul urgent in camera, plus sa-mi schimb copilul din cap pana in picioare.

Dupa ce terminam cu bucuria si pupicii, pun tabloul sau felicitarea la loc de cinste, apoi il indemn sa ma ajute la curatenie. Partea asta nu-i place deloc, dar participa cum poate.

Asa ma bucur ca vrea sa creeze, ca are o mie de idei si gaseste metode sa le puna in practica, ca isi doreste sa le faca pe toate singur si-i ies atat de bine.

Ii pastrez mai toate desenele si, cand le privesc, nu-mi amintesc de petele care au ramas in urma lor, de bucatelele de hartie de pe covor sau de lipiciul imprastiat peste tot. Ma gandesc doar ca puiul meu le-a facut cu drag, pentru mine, si a petrecut mult timp sa le decoreze, sa le faca rame si plicuri, sa lucreze la detalii. Si a apreciat ca i-am oferit spatiul de care a avut nevoie pentru a-si pune ideile in aplicare. I-a placut sa vada ca ma poate emotiona int-atat cu ceva facut cap-coada de manutele lui dibace.

Iubesc toate surprizele lui Albert, dar una dintre ele mi s-a cuibarit mai adanc in suflet: un tablou cu mine, colorat de el pe vremea cand eram insarcinata cu cel mic si pe care mi l-a strecurat in bagajul pentru maternitate. L-am asezat in dreapta patului si, in perioada cat am stat in spital cu bebelusul, mi-a mai alinat dorul de puiul cel mare, ramas acasa.

Tabloul ma infatiseaza frumoasa tare: cu parul lung si negru, cu buze pline, rosii, cu ochi mari si verzi, cum nu am, dar cum mi-am dorit mereu. Cand o fi mare, am sa i-l arat: “Ia uite, baiete, asa ma vedeai cand aveai 5 ani.” Sunt curioasa ce o sa-mi spuna.Cea mai recenta creatie a lui Albert este o macheta 3D, la care a tot decupat si lipit si colorat o ora intreaga. M-a reprezenentat tot pe mine, normal, si m-a imbracat intr-o rochie decorata cu pui de gaina si cu fundite aplicate in zona taliei, asa i s-a parut ca mi-ar sta bine, si mi-a pus in mana o perie (ca mereu stau cu peria dupa el sa-i descalcesc buclele rebele). 🙂

Ii ofer adesea lui Albert sansa sa-si manifeste autonomia. Si atunci, manutele lui creaza minuni, dintr-acelea pe care tocmai vi le-am aratat, numai bune sa-mi bucure sufletul de mama.

Si pentru ca Danonino ne-a provocat saptamana aceasta la un concurs cu tema autonomiei, am decis sa ne inscriem cu una dintre creatiile dragi ale lui Albert.

Lasa-i si tu micutului tau spatiul necesar pentru a-si folosi din plin imaginatia si a-si pune ideile in aplicare. Surprinde rezultatul muncii lui intr-o fotografie si incarc-o pe pagina de Facebook Danonino. Poti castiga un kit de pictura si o sacosa de pictat! Mult succes!