In sfarsit, am inceput sa ma simt mai bine, dupa aproximativ 3 luni in care am trecut prin toate starile posibile: de la senzatiile permanente de greata si oboseala, care nu puteau fi controlate, dureri puternice de burta (un soi de dureri menstruale intense), ameteala, sentimente de tristete, indoiala (m-am simtit mai confuza si mai nesigura pe mine ca niciodata) pana la o stare de bine inexplicabila, fericire, optimism, senzatie de confort.
Treceam cu usurinta dintr-una in alta, dar starile negative au predominat si orice-as fi facut, orice-as fi citit sau oricate incurajari as fi primit din partea celor dragi, imi parea ca nu voi mai depasi perioada aceasta…
Dar gata, redevin eu, cea de dinainte de a ramane insarcinata, cu fiecare zi ma simt mai vesela, mai impacata cu tot si mai sigura pe mine.
Ideea este ca schimbarilor fizice la mai faci cum le mai faci fata, dar cu cele psihice e cel mai dificil. Cu siguranta nu trece toata lumea prin asa ceva, cu Albert m-am simtit excelent, din toate punctele de vedere (greata mai puternica la inceputul sarcinii si ceva dureri de burta, nimic serios). Sau poate asta aleg sa-mi amintesc.
Odata trecute primele trei luni, stiu ca totul devine treptat atat de frumos, incat ti-e usor sa uiti perioada dificila. De fapt, nici nu-ti mai pasa.
Cu suisuri si coborasuri specifice, sarcina in sine e frumoasa si plina de impliniri pentru orice femeie. Chiar si o nastere mai grea e rapid uitata, dupa ce apuci sa iti strangi copilasul in brate.
Cred ca de data aceasta mi-a parut mai dificil primul trimestru tocmai pentru ca nu mai eram in ecuatie doar eu, M. si bebelusul care urma sa vina. A trebuit sa ma concentrez tot timpul si pe nevoile puiului meu cel mare, sa nu se simta neglijat doar pentru ca lui mami ii era rau (in permaneta!).
Noroc ca Albert are deja cinci ani (implinseste sase in preajma nasterii celui mic) , ma intelege si ma astept sa ma ajute chiar si cu bebelusul, pentru ca il vad interesat si responsabil.
Face deja planuri despre cum o sa-l culce in aceeasi camera cu el, o sa se trezeasca negresit in miez de noapte, o sa-l linisteasca si apoi o sa mi-l aduca sa-l hranesc. Chiar daca, evident, nu va fi asa, ma induioseaza sa-l aud cum gandeste… sa vad ca nu are nici umbra de invidie fata de cel mic (sper ca lucrurile vor ramane asa, am sa fac tot posibilul pentru asta) si ca il iubeste deja.
E infinit mai frumos sa treci printr-o sarcina cand ai deja un copil care este indeajuns de mare sa inteleaga ca va avea un fratior si sa-i vezi entuziasmul, sa-i simti manutele pe burtica ta si sa-l vezi cum ii vorbeste si il pupa prin burtica pe cel mic, care urmeaza sa vina pe lume.
A. crede ca buricul meu e locul prin care bebe il aude cel mai bine. Ba chiar il vad ca se chinuie sa priveasca in interiorul burtii prin buric, doar-doar l-o zari pe cel mic cum se misca pe-acolo.
Ma simt binecuvantata sa traiesc asta si ma bucur ca am asteptat acesti ani pana sa facem al doilea copil, cred ca e diferenta ideala intre ei. In acelasi timp, ma tot gandesc (deja!)si la al treilea… ni-l dorim!
Esti si mai superba însărcinată ( burtica ta de 15 saptamâni este exact ca a mea înainte de a rămâne însărcinată cu maty hahahaha)iar modul tau de a descrie aceasta experiența este emotionant si motivant pt a mai retrai aceste momente unice!
multumesc din suflet! sunt sigura ca partea cu burtica ta nu e adevarata :)) oricum, gravidutele sunt cele mai frumoase femei din lume!