Asa-mi vine sa rad, cand sunt cu copiii dupa mine, toata lumea imi vorbește cu „dumneavoastră”, doamna in sus, doamna in jos, faceti-i loc doamnei… Mai ca-mi vine sa ma dau si eu la o parte si-apoi realizez ca tocmai la mine se refereau. Nu ma vad „doamna” nici in ruptul capului. Mama, bunica, da, ele sunt niste doamne, dar eu… parca tot pustoaica ma simt.
Ei, cand nu am copiii cu mine, brusc devin „domnisoara”. Nu mai face nimeni risipia de formule de politete. Parca ma stiu de o viata cu casieritele, vanzatorii, cu portarul, cu asistenta de la oftalmologie, cu baietii de pe banca din parc, cu chelnerul care tocmai mi-a luat comanda. Ma iau la per tu, asa, ca intre amici. Mai primesc tichete gratuite la piscina (daca aduc o prietena, primeste si ea), invitatii la party-uri in cluburi, dintr-astea pentru domnisoare. Zilele trecute, eram cu prietena mea A., si ne-a oprit cineva sa ne intrebe daca nu vrem sa ne gaseasca un partener, acum, in luna iubirii. „Fetelor, pareti cam singure. Avem noi o campanie interesanta si va gasim imediat jumatatea! Hai sa va inscriu!” Mda… Cand apar cu bebelusul in sling si cu cel mare de mana, ma mai aleg, cel mult, cu invitatii la locuri de joaca sau la petreceri pentru copii.
E amuzant jocul asta de-a „domnisoara”. Si mai amuzanta e reactia oamenilor cand brusc apare Albert si ma striga mama. Apoi vine si M sa-mi puna bebelusul in brate si atunci e clar pentru toata lumea: domnisoara asta e de fapt doamna. Firesc, isi schimba atitudinea: zambetul strengaresc se transforma intr-o figura crispata, nu ne mai tragem de sireturi, nu ne mai stim de-o viata, nu mai sunt „tu”, ci „dumneavostra” si, cu doi copii dupa mine, nu mai crede nimeni ca am 20 si de ani. Atunci zambesc si eu si imi imbratisez statutul de doamna, care vine la pachet cu astia mici ai mei.