Nu-mi amintesc sa fi existat vreun an in care sa ma fi bucurat ca incepe scoala. Niciodata! Ba dimpotriva, numaram zilele si noptile de libertate si trageam cu dintii de fiecare secunda din minunata vacanta mare. Scoala copilariei si a adolescentei mele era un loc trist, cu oameni de care, adesea, ma temeam. Si teama aceasta ma facea sa invat: mult, zilnic, mecanic, fara comentarii, orice mi se servea, indiferent de ambalaj. Invatam ca sa iau note bune, premii, coronita, diplome, felicitari…mama, tata, mandri nevoie mare…eu, cu un gol in stomac dimineata, cand trebuia sa plec spre scoala, si o usurare in suflet cand auzeam ultimul clopotel pe ziua respectiva. Mie imi placea sa citesc, sa invat engleza, sa scriu despre orice, sa merg la cursurile de teatru de la clubul elevilor, care se tineau doar o data pe saptamana. Dar cumva matematica era considerata mereu mai importanta si-atunci asta trebuia sa fac in primul rand, iar restul, doar daca mai ramanea timp. Tin minte ca in liceu am avut o profesoara de engleza venita din Marea Britanie sa-i invete limba ei pe copiii romani. Ne-a incurajat sa aducem la scoala postere cu formatiile noastre preferate, sa facem proiecte despre lucrurile care ne pasionau, sa vorbim deschis despre orice, sa radem. Pe ea am iubit-o. Si mi-a parut rau tare cand a plecat. Nu au existat mai mult de doi profesori asemeni ei in toti anii mei de scoala.
Mi-am dorit altceva pentru copiii mei. Voiam sa aiba parte de dascali blanzi, cu chemare pentru meseria asta si mai voiam sa invete cu sete si drag, niciodata de teama: teama de note, de esec, de umilinta in fata clasei, de bataie, de cuvinte grele, teama de ei, profesorii sau de noi, parintii.
Anul trecut, Albert a inceput clasa zero. La o scoala privata, asa cum ne-am dorit: paisprezece in clasa, doua cadre didactice (invatatoarea si ajutorul ei) atente mereu la nevoile lor, engleza zilnic, copii care merg la scoala cu zambetul pe buze, mereu veseli, incurajati, respectati, apreciati si care invata lucruri noi dintr-o curiozitate fantastica pe care cea de la catedra reuseste, cumva, sa le-o starneasca. Tot aici va urma, de luni, si clasa intai.
Deci da, incepe scoala, yupiiii, lui Albert ii place si abia asteapta! Pentru el, scoala e locul acela frumos unde ai prieteni multi, mergi in excursii, faci fise colorate si primesti albinute de plus daca te descurci bine, mai bine decat te-ai descurcat tot tu, ieri, nu decat au facut-o ceilalti. Scoala lui Albert mai e locul unde ai o doamna invatatoare pe care vrei sa o inviti la ziua ta, ca ti-e draga, ti-e prietena, iti vorbeste frumos, te asculta, te intelege, te incurajeaza, crede in tine. Asa as vrea sa fi existat scoala aceasta si in orasul meu, in locul celei triste, pe care am cunoscut-o la varsta lui.