Noaptea trecuta am ajuns cu Aris la spital. A avut febra toata ziua, dar am crezut ca tin situtia sub control cu antitermice. La doua noaptea am vazut ca termometrul imi arata 40. Era clar ca nu tineam nimic sub control si ca trebuia sa ajung urgent la medic. Aris a mai facut febra de vreo doua-trei ori pana acum, dar nimic de genul acesta, care nu doar ca nu ceda, dar continua sa creasca.
Febra si frison. Rosu tot in obrajori, tremurand, mort de oboseala, dar totusi zambitor si cu chef de vorba. Asa era Aris al meu in plina noapte, cand cine stie ce virus afurisit isi facea de cap prin trupusorul lui. Eu si M am fost gata de plecare in cateva minute.
Albert a mers cu noi. Ce era sa fac cu el, micutul, cu cine sa-l las? L-am trezit la doua noaptea, copil de sase ani, cufundat in somnul cel mai dulce si pe care-l astepta o zi plina la scoala. S-a sculat, n-a zis nu. A miorlait initial si-apoi i-am zis ca lui Aris ii e rau si trebuie sa ajungem cu el la spital. A inceput sa-si scuture capusorul sa se dezmeticeasca de tot, si-a tras peste pijamale treningul pe care i l-am dat, geaca groasa si cizmele de cauciuc si a mers cu noi la masina fara sa mai spuna nimic. L-a luat pe Aris de manuta, l-a strans si l-a pupat pe cap si pe obrajorii de foc, apoi a adormit langa noi, pe bancheta din spate, in vreme ce M se grabea sa ne duca la spital.
Doctorita ne-a linistit, era vorba de un banal rosu in gat. Dar tot am stat vreo doua ore pe acolo, pana l-a consultat, pana s-a asigurat ca febra e in scadere, pana ne-a scris reteta. Timp in care Albert nu s-a dezlipit de langa fratior, l-a tinut de manuta, l-a pupat si i-a zambit cum numai el stie. Abia spre final i-am facut semn ca poate merge in camera cealalta sa se uite la desene animate, ca noi suntem bine si ii multumim de grija. S-a dus.
Curand eram in drum spre casa cu totii. Bebelusul ceva mai bine, dar tot cu obrajori de foc si destul de moale in bratele mele. Albert, fresh, ca dupa o noapte de somn bun.
-Albert, ma gandeam sa nu te duci maine la scoala. Adica azi, ca uite, e aproape 5 dimineata si intr-o ora trebuie sa incepi sa te pregatesti. Iar noi nici n-am ajuns acasa. Ai sa fii prea obosit.
-Nu, mami, trebuie sa merg sa invat literele de mana.
-Esti sigur?
-Sunt!
-Si daca ai sa te simti obosit ii spui doamnei sa ne sune sa te luam acasa.
-Ii spun. Dar n-o sa fiu, ca nu mi-e somn.
Copilul meu s-a culcat pe la zece in seara precedenta, l-am sculat la 2, l-am adus inapoi acasa la 5 si l-am mai lasat sa doarma langa mine si bebelus pana aproape de opt. Cand l-a trezit taica-su sa-l duca la scoala (a lipsit doar la prima ora), s-a ridicat din pat fara probleme, s-a spalat si s-a imbracat singur si a plecat senin. Sase ori mai tarziu s-a intors acasa cu un FB la matematica si la fel de senin cum plecase. Prima data m-a intrebat ce face Aris. I-am spus ca e mai bine, asa ca s-a apucat de jocurile lui.
Ideea e ca Albert al meu e minunat. In momente ca astea realizez sau mi se intareste ideea ca am cel mai bun copil. Sa nu protesteze el in niciun fel ca l-am ridicat din pat in plina noapte sa-l car la spital cu asta mic. Si are sase ani, putea fi foarte bine egoist, putea sa tipe, sa-mi spuna ca nu merge, ca ce vine are el sa-l tarasc prin frig cand e mort de somn. Dar n-a zis, credeti-ma, nimic din toate astea. Si-asa m-a incalzit, si-atata putere mi-a dat felul in care s-a comportat, incat am mai uitat cat de ingrijorata eram de fapt pentru starea celui mic. Si-acolo, la spital, atat de intelegator sa fie si-atat de prezent pentru Aris. Apoi sa se duca el bucuros la scoala, nedormit, cand ii spusesem ca e in regula sa stea acasa… Copilul asta al meu, am impresia ca nu exista moduri sa-i arat cat de binecuvantata ma simt ca exista in viata mea. Daca nu, atat l-am mai pupat pe cap acolo, la spital, cand il vedeam cum ii tine strans manuta pufoasa a lui Aris si cum inchide ochisorii si se concentraza sa-i dea putere sa se faca bine. L-am strans pe Albert tot drumul spre casa, i-am tinut lipiti de mine pe amandoi si-apoi ne-am asezat impreuna in pat si am depasit momentul asta mai greu. Aris n-a mai facut febra asa de mare de-atunci. Inca n-a scapat de probleme, dar va fi bine, ca noi toti ai lui suntem aici sa ne asiguram de asta.
Postarea aceasta a fost despre Albert, care e cel mai bun fratior mai mare si cel mai intelegator copil pe care si l-ar putea dori orice mama. Sau pe care mi l-as putea dori eu. Si cica sa am grija, ca sigur va fi gelos pe Aris, ca e normal intre frati. Eu n-am sesizat nicio farama de gelozie la copilul asta al meu, niciodata n-a aratat decat iubire si intelegere fata de bebelus. Mereu a fost constient ca e loc destul pentru amandoi in inima mea de mama si imi doresc din tot sufletul sa ma pot bucura in continuare de relatia aceasta speciala intre copiii mei si sa continui sa fac orice-as fi facut si pana acum de i-am ajutat sa cladeasca aceasta relatie.