Primele luni cu Aris acasa au fost printre cele mai linistite din viata mea. Omuletul nemergator, neplangator si mult dormitor dupa fiecare repriza de alaptat era visul oricarei proaspete mame. Pana intr-o buna zi, cand a luat-o din loc in patru labute, si atunci s-a dus pe apa Sambetei linistea casei. N-as putea spune cand s-a facut trecerea de la acalmie la teleghidare. Pesemne procesul a fost treptat, cat sa nu il simt, dar cat sa ma trezesc intr-o buna zi ca tare m-as aseza putin sa imi trag sufletul, doar ca n-aveam ragaz.
Mamele de omuleti teleghidati sunt mereu in priza, la fel ca puii lor. Mananca rar si pe fuga, obligatoriu cu manute mici prin farfurie, merg la toaleta cu spectatori si dorm cu sanii plini de lapte pe afara, doar, doar or suge atomicii mai usor si or dormi mai mult. Noaptea tarziu nu-i exclus sa pice de oboseala in timp ce degetele curioase le deschid pleoapele si le smulg suvitele de par cazute pe fata. Sau dimpotriva, sa stea cu ochii atintiti in tavan, anesteziate de linistea care invadeaza camera odata cu somnul indelung asteptat al ghemotocului energic.
De aproape doi ani, sunt mama care alearga mereu: prin casa, prin curte, prin parc, prin vacante, prin malluri. Ma imbrac adecvat, ma inarmez cu rabdare si reiau cursa cu obstacole ori de cate ori este nevoie. Sunt experta in plimbari cu liftul sus-jos, plus urcat si coborat scari in nestire. Pot descoperi un gandacel minuscul ascuns sub un manunchi de frunze uscate, vad avioane si pasari si ma minunez de ele parca ar fi nave spatiale, inchid ochii la saritul lui prin balti si la lustruitul aleilor din parc cu hainele noi. Copiii astia energici au o pofta de viata molipsitoare. E ciudat cum iti pot schimba si recladi universul, cum pot deveni universul tau tot.
Sunt si copii care, prin nu stiu ce minune, stau in carucioare si in scaunele de masa fara sa incerce salturi periculoase. N-au ganduri de plonjat in apa sau in gol, de catarat pe mobila ori de luat la explorat lumea intreaga. Mamele lor mananca in tihna, stau la plaja, se plimba, trimit mesaje pe telefon sau vorbesc cu prietenele in timp ce isi sorb cafeaua.
Odata ce constientizezi ca tu nu esti si nu vei fi vreodata una din acele mame, te linistesti brusc. Accepti ca puiul tau e atomic si chiar te bucuri. Ce sansa minunata iti ofera el sa faci sport aproape non-stop. Ai, n-ai timp de sala, stii ca esti la zi cu portia de miscare. Bonus, iti exersezi reflexele si iti antrenezi mintea. Nici oboseala nu-i un capat de tara, vei avea timp suficient sa dormi la pensie. Asa zice mama mereu si eu o cred.
Totul e o chestiune de perspectiva: poti alege sa vezi jumatatea plina sau goala a paharului.
(P) Un moment in care fac apel din plin la rezervele mele de optimism este acela in care ii schimb scutecul. Aici pe langa atitudinea pozitiva, ma mai ajuta si Pampers Pants. Copilul se atomizeaza intr-o veselie, dupa bunul obicei, dar eu rezolv situatia rapid. Il ademenesc in dus cu jucarii, apoi rup scutecul chilotel in partile laterale (asa folositoare treaba asta!) si trec la operatiunea spalat funduletul pufos. Sta, ii place sa simta apa calduta si spuma pe corp.
Aris e incantat ca Pampers Pants seamana cu chilotii lui frate-su mare. Dupa baita, incearca sa si-i traga singur, dar il mai ajut si eu cand se impotmoleste. Imita tot, mai putin mersul la toaleta. Nu intelege deocamdata cum stau lucrurile din punctul asta de vedere, dar om bifa si marea schimbare in curand. Deocamdata, ma bucur ca Pampers Pants ne fac trecerea mai lina spre chiloteii adevarati si iau mult din bataile de cap ascociate cu schimbarea scutecului unui copil din cale afara de energic.
Deci eu sunt mama care alearga mereu dupa puiul ei. Dar si cand ne oprim si mi se cuibareste in brate, am impresia ca lumea intrega se opreste in loc odata cu noi. Si nimic altceva nu mai conteaza in afara acelui moment.