Ieri a fost ziua de nume a copiilor mei. Am mancat tort, apoi ne-am asezat in pat si am citit povesti. N-am simtit sa-mi impart baietii cu nimeni. Tocmai de ziua lor am fost egoista si mi-a placut, mi-a facut bine, m-am mai vindecat dupa toate cate au fost in ultima vreme. Si lor le-a placut, ca au stat lipiti de mine si s-au multumit cu ce le-am dat: tort, povesti si caldura mea toata.
Cat am mai asteptat sa fie 8 noiembrie! Albert ma tot intreba:
-Cat mai e pana la ziua mea?
-Si a lui Aris.
-Da, cat mai e pana la ziua mea?
-93 de zile (chiar le numaram in calendar).
Cand isi mai amintea, din nou:
-Cat mai e?
-47 de zile.
Si apoi iar:
-Mai e?
-10 zile si gata.
-Adica 10 nopti?? Off, nu mai e odata!
Ziua lor urma sa fie speciala, si eu si Albert eram convinsi de asta: cu tort de ciocolata imbracat in martipan, cu cadouri multe, cu veselie, cu prieteni si cu mancare de la fast food, dintr-aia de care nu are voie in mod normal.
Apoi a venit aceasta ultima saptamana si-a schimbat multe. Viata e aparent normala: ma trezesc langa Aris in fiecare dimineata, il spal, il schimb, il pup, ma joc cu el, il hranesc, vine si Albert de la scoala, ma joc si cu el, il pup, il miros, ii pun mancare, mai facem lectii, il adorm pe bebelus, dormim amandoi, ne trezim tot unul langa celalalt, o luam de la capat. Dar in spatele acestei normalitati, m-am consumat mult zilele astea, am plans, m-am uitat la stiri, am citit articole de peste tot, iar am plans si m-am framantat, au aparut intrebari, am cautat raspunsuri, am facut ce-am putut si-am simtit ca nu-i suficient, m-am invinovatit, m-am consumat din nou. Au coincis de fapt mai multe in viata mea acum, lucruri care dor rau si care m-au facut sa ma simt neputincioasa, lucruri peste care trebuie sa invat sa trec.
Am realizat curand ca-i fac rau celui mic, ca daca il alaptez printre lacrimi, cu sufletul greu si mintea departe se agita si el. Nici lui Albert nu-i era bine. Intr-o seara ma uitam la stiri si el era langa mine, construia o cladire din carton. Am crezut ca n-aude nimic, ca e concentrat la joaca. La final, mi-a spus ca el nu va merge niciodata la un concert ca nu vrea sa sfarseasca asa, ca bietii oameni de care ne-a spus doamna de la televizor. Au murit toti, mami? Dar cum de au murit, cum a fost posibil? Atunci m-am oprit. Nu m-am mai uitat asa de mult la televizor, nu am mai citit ca inainte, am plans mai putin pana n-am mai plans deloc. Si-am incercat sa ma concentrez pe lucruri frumoase, de dragul copiilor: se apropia ziua lor si Albert o atepta cu sufletul la gura de nu stiu cand. Primul gand frumos pe lista noastra: tortul. Bebelusul e prea mic sa-si dea cu parerea si-atunci Albert a putut alege linistit ce si-a dorit. Am scris si-o lista de cadouri si-am continuat sa numaram noptile pana la ziua lor, asa cum faceam deja de luni bune. Sambata am cumparat ce ne-am propus, iar duminica le-am cantat „La multi ani!”, l-am lasat pe Albert sa-si puna o dorinta si apoi mi-am pus eu una pentru cel mic, am mancat tort (din farfurii de Halloween, ca asa a vrut Albert) si-am stat in pat citind povesti. N-am simtit sa fac altceva cu ei sau sa-i impart cu nimeni. In plus, le-am facut poze, m-am bucurat ca sunt ai mei, i-am pupat si i-am mirosit cum fac in fiecare zi si-apoi la pranz am adormit cu totii: linistiti, imbratisati.
Cat de frumosi sunt ei, copiii mei, cat de senini! Ei sunt puterea, motivatia. Cu mirosul si caldura lor ma hranesc. La multi ani, ingerasii mei, sa fiti sanatosi si sa va fie mereu bine! Va las cu poze bune de vindecat orice rana de-a mea. 
