Ajung cateodata acasa franta de oboseala. Si cu un dor nebun de copii. Cum ma vad, cum imi sar in brate. Albert da semnalul: A venit maaaaamaaaaa!!! Si in secunda numarul doi e deja atarnat de gatul meu. Apare imediat si asta mic, cu mersul lui de ratusca. Striga sacadat: ma-ma, ma-ma! si tup in bratele mele. Ii ridic pe amandoi si ma tin bine, sa nu ne prabusim pe gresia de la intrare.
Ei, din clipa aia, nu mai scap. Asta mic ma tine strans, cu tot dorul acumulat in orele cat am lipsit de langa el. Doamne fereste sa-l pun jos, ca-i jale. Se umple de lacrimi si striga dupa mine, de-ai zice ca l-am abandonat in mijlocul drumului.
Albert incepe cu povestile. Fara cap si fara coada. Despre ce-a visat, ce-a facut, ce-a desenat, ce-a vazut, ce-a auzit. Nu stii ce-i real, ce-i inventat, auzi doar cum ii merge gurita non-stop, vezi cum ii sclipesc ochii si realizezi ca se va mai opri abia la somn. Sau daca il lasi o runda la desene animate. Dar mai bine nu, deci continui sa-l asculti. Sau macar sa te prefaci ca-l asculti.
Copiii vin dupa mine si la baie, si la masa, si peste tot. Nu mai apuc sa fac mare lucru inainte sa ii vad adormiti. I-ar mai prelua M cat timp pun eu la punct una, alta, dar lor le e dor de mama si nu se multumesc cu altceva.
In clipele alea, ma gandesc ce misto ar fi ca mama sa poata fi invizibila vreo 10 minute, asa. Fix din clipa in care intru in casa si pana apuc sa ma descalt ca omul si sa merg la baie fara spectatori. Sa ma spal pe maini si sa imi prind parul, sa ma schimb in hainele de casa, sa bag si ceva rapid in gura, ca sa nu lesin de foame, si apoi gata: sa fiu toata a lor. Sa deschid bratele larg si sa le umplu cu toata caldura copiilor mei, sa le simt mirosul in nari si dragostea in suflet.
Daca raman cu tatal lor, sunt linistiti. Se joaca fiecare in legea lui sau toti trei la un loc. Albert isi face lectiile sau construieste roboti din piese Lego, asta mic rontaie la un mar, aleraga motanul prin casa, ori imprastie hainele pentru calcat. De-ale lor. Ei, cum apar in peisaj, incep sa traga de mine care incotro. Fiecare are brusc cate o nevoie, pe care numai si numai mama o poate satisface.
A astuia mic e constanta: mami, tzitza! Sau mami, stai non-stop la 2 centimetri de mine, ca altfel ma panichez. Albert si-ar putea dori un sanvis „dintr-ala cum numai eu stiu sa fac” sau ar putea vrea sa il ajut la lectii, ca ma pricep asaaa de bine. De multe ori, incepe sa insire desenele pe care le-a produs in ziua respectiva si sa croseteze in acelasi timp povesti nesfarsite, pe care le ascult cu toata rabdarea mea de mama, care a auzit multe la viata ei.
Pentru ca sunt inca in concediu de crestere a Omuletului 2, plec sporadic de acasa si nu lipsesc mult de langa copii.
Plec cu dor de ei si vin la fel. Visez, totusi, la armura aia de invizibilitate, pe care sa mi-o pot declansa timp de 10 minute, cum pasesc in casa si pana fac 2-3 lucruri pentru mine: un spalat pe maini, un schimbat de haine, un mancat de ceva aducator de energie. Ca sa pot, apoi, sa fiu a lor toata. Si sa ii ajut cu avalansa de lucruri pe care si le doresc brusc si concomitent de la mama. Imediat ce pun ochii pe ea.
A, sau cand te intorci acasa cu ei cu tot: din parc, de la scoala, de la cumparaturi. Si cu bagaje, si cu oboseala si cu maimutelele galagioase atarnate de gat. Nu stii cum sa ajungi mai repede la toaleta si ei nu stiu cum sa traga mai tare de tine: ca le e sete, foame, somn, vor joaca, vor… ceva. Tu esti una, ei doi si nevoile 1000. Ei, in situatia asta ce ar mai ajuta? In afara de un tata implicat care sa fie cu voi in momentul respectiv. Astept idei. Pe aia cu mama-clona am auzit-o deja. 🙂