Un Craciun teleghidat

Am niste poze minunate din vacanta asta la munte. Facute cand toata lumea era intr-o dispozitie de zile mari. Doar ca realitatea nu a fost intocmai atat de roz pe cat se vede in imagini. De ce ti-e frica nu scapi, stiti vorba aia. Ei bine, atat m-am consumat inainte de plecare ca sigur numai dupa Aris am sa alerg pe acolo si nu o sa imi tihneasca nimic din vacanta, ca fix asa a fost.

Puiul teleghidat nu s-a dezis de la obiceiurile lui de nesomn, catarat si miscat non-stop. Cica aerul de munte il oboseste. Ii face bine sa schimbe peisajul, ca sigur se mai linisteste. Da de unde! Mai curios si mai energic a fost decat acasa.

Tine-l intr-o camera de hotel, ia vezi, poti? Nu, puiul trebuia sa alerge pana la 1 noaptea pe holurile hotelului, pe scari, prin lifturi sus-jos, printre mese, scaune si printre oameni. Iar eu dupa el, mereu dupa el, de cand am ajuns si pana am plecat.

Mai mult ca niciodata, ajunsesem sa cred ca vacantele fara copii teleghidati sunt binevenite. Fie ele si de Craciun. E bine ca Omuletul sa experimenteze lucruri noi, e bine sa fie impreuna cu familia, dar, din cand in cand, si eu trebuie sa respir, sa ma bucur de Albert si sa petrec timp si cu el.

Drumul pana la munte, desi lung, a decurs fara peripetii. Ambii copii au dormit in cea mai mare parte a timpului, iar in restul s-au jucat ori au privit pe geam peisajul frumos de iarna. Mai ca ma apucase optimismul si regretam ca ma consumasem atat. Cum am ajuns, insa, a inceput nebunia.

Omuletul, odihnit bine dupa orele dormite pe drum si curios sa descopere noul loc, a pornit intr-un suflet pe holurile hotelului. Abia, abia am reusit sa il calmam cat sa ne instalam in camera si sa ne schimbam pentru cina.

Inca de la aceasta prima masa, reprize mai lungi de 5 minute nu a stat locului. Puteau fi 2 minute sau 2 secunde. Apoi facea echilibristica sa coboare din scaunul de masa si sa alerge unde vedea cu ochii. Si niciun abuz de desene animate sau cantece pentru copii puse pe telefon nu m-a putut salva. Arunca telefonul cat colo si isi vedea de drum.

Tare frumos era in teorie! Mancare gustoasa, petreceri in fiecare seara cu muzica live, programe pentru copii, concerte pe partie, zapada numai buna pentru schi sau alte sporturi de iarna. Omuletului, insa, nu i-a pasat de toate astea. La varsta lui, un mop uitat dupa un colt era mult mai interesant decat orice program artistic. Nu mai spun de plimbatul cu liftul intre etaje, in timp ce se admira in oglinda imensa. Sau alergatul in nestire pe holuri si batutul aleatoriu la usile camerelor. De neegalat.

Primele doua zile a fost soare si frumos, asa ca am iesit cu ambii copii pe partie. Aris chiar a rezistat cate o ora fara maraieli, dupa care, incet, incet, ne-a dat de inteles ca ar fi cazul sa ne intoarcem la hotel. Noi am mai fi stat, la ce vreme era, dar Omuletul ne dicta programul, asa ce ne-am conformat.

In restul zilelor, a nins si a fost innorat, asa ca nu l-am mai putut duce pe Aris la zapada. Am incercat o data, dar atat a mai plans, incat am fost nevoiti sa ne intoarcem in 10 minute. I-o fi fost frig, pentru ca nu il pot convinge nici in ruptul capului sa isi tina manusile, iar cele minus multe grade de afara chiar cereau sa ii protejez manutele pufoase. Nu mai spun ce chin cu imbracatul ambilor copii cu nenumarate straturi de haine, plus pe tine.

Albert a mers in fiecare zi la schi, cate doua ore, pentru ca pana la urma asta era ideea, sa profite de zapada buna. L-am trimis cu monitorul. Aris avea alte planuri in timpul asta: sa alerge fara tinta prin hotel, cum va spuneam, plus sa ma tarasca dupa el.

Am incercat o data sa ma bucur de piscina, dar nici asta n-a fost sa fie. Micul teleghidat sarea in apa adanca de aproape 2 metri ca si cum i-ar fi ajuns pana la genunchi. Mai adaug topaitul pe  gresia uda si alunecoasa, saritul in jacuzzi, deschisul dusurilor din zona saunelor, zbatutul si miorlaitul cand nu ii ieseau nazbatiile conform planului.

Pare dintr-un film, dar e purul adevar. In tot complexul acela, foarte mare de altfel, n-am mai vazut o singura mama care sa alerge dupa puiul ei ca mine. Ori copiii, desi de o varsta cu Aris sau chiar mai mici, erau tare linistiti, ori aveau bone/bunici/, ori erau grupuri mari si se ocupau cu randul de copii.

Marea satisfactie ramane ca Albert s-a simtit minunat: s-a bucurat si de zapada si de copii si de piscina, de tot. De prezenta mea nu prea a avut parte, fiind mai mult ocupata cu frate-su mic, dar nici nu cred ca i-am lipsit cine stie ce. Complexul unde am stat e special gandit pentru familii cu copii, asa ca rasul, joaca si galagia peste tot sunt la ordinea zilei. Spatii de joaca, animatori, activitati pentru cei mici, o multime de lucruri de facut si niciun moment sa te plictisesti. Da, pentru Albert a fost fix cum trebuia.

Acum pentru Aris… cred ca i-a fost bine in primul rand pentru ca m-a avut langa el. In rest, l-au asteptat multe aspiratoare, cutii, cosuri de gunoi, canapele, scaune si mese de descoperit, multi brazi si Mosi Craciuni de tras (nu chiar de daramat, aia face numai acasa), multe scari de urcat si coborat, multe holuri de lustruit cu hainutele curate, multe butoane de lift de apasat haotic.

De Mos Craciun nu i-a placut, a plans cand l-a vazut. Erau multi copii si Mosul ii chema pe rand la microfon, schimba doua vorbe cu ei, apoi o ruga pe Craciunita sa le inmanzeze cadoul. Pana i-a venit randul, pufosul meu si-a pierdut toata rabdarea. Si cand in sfarsit l-a chemat, s-a umplut tot de lacrimi. Cadoul ce l-a mai luminat putin, dar nu cine stie ce. Putea la fel de bine sa ii aduca un balon sau o cutie colorata si goala, ca tot la fel de etuziasmat era.

Acum eu. Pentru mine, vacanta de Craciun la munte a insemnat, pe langa mentinerea unei conditii fizice foarte bune, prin prisma joggingului zilnic si neintrerupt prin hotel, mult uitat cu jind. La ceilalti care mancau linistiti, care dansau, care purtau haine frumoase, nebotite si aveau coafuri impecabile, fara manute prin ele care sa le ravaseasca. La ceilalti care stateau pur si simplu la un pahar de vin, care schiau, inotau, se relaxau la jacuzzi sau la masaj.

Hai ca la un masaj am scapat si eu, 30 de minute, atat, in timpul unei reprize de somn a lui Aris. Cred ca asta mi-a dat forta sa supravietuiesc sejurului. Plus ca mi-am mai incarcat bateriile pe drumul spre casa, care a fost tare lung, s-a circulat bara la bara ore in sir. Dar copiii au motait mai mult, deci a fost liniste si eu n-aveam altceva de facut decat sa stau. Divin! Altfel, sigur m-am urcat  in masina la intoarcere muuult mai obosita si mai stresata decat la dus.

Doar si acasa am parte in mare de aceeasi alergatura, dar cumva speram (nu stiu pe ce ma bazam) ca in vacanta va fi altfel: mai cu liniste, mai cu relaxare. Nu, acasa e mai bine, ca acolo ai totul la indemana, nu cauti pana o iei razna hainele si jucariile indesate prin bagaje, Aris are spatiu mai mult sa se desfasoare si isi mai gaseste activitati care nu-i musai sa te implice, deci mai poti respira.

N-as vrea sa ma intelegeti gresit, sunt tare recunoscatoare pentru ca am putut petrece zilele acestea la munte, intr-un loc foarte frumos. Doar ca as fi vrut sa ma fi bucurat mai mult de el. Mi-e ciuda ca daca, printr-o minune, as fi avut cu cine sa il las pe Aris, as fi plans ca nebuna la despartire si apoi as fi oftat la vederea fiecarui copilas care aducea cu al meu.

Nici cu el nu-i usor, nici fara el nu poti, asta e paradoxul vietii de mama. Cred ca situatia ideala ramane sa il iei cu tine, dar sa mai vina cineva care sa te ajute, gen o bona. O, Doamne, daca de Craciun n-a fost sa pice din cer bona aia blanda si buna, poate macar de ziua mea, care bate la usa, ma aleg cu un cadou frumos. Daca nu sub forma unei bone (ideea gasirii ei imi pare utopica), macar a 2 zile si 2 nopti de liniste si de stat in voie. 2 zile si 2 nopti in care cineva sa mi-l preia pe Aris. Ma multumesc si cu o zi. Accept si cateva ore, nu sunt pretentioasa. Multumesc anticipat! Da, am nevoie de o pauza de la mamicie, stiu. Sa ii spuna cineva si lui M. asta.