Cel mai greu tantrum al copilului meu și cum l-am depășit


Mama, de cosmar a fost faza asta, trebuie sa v-o povestesc. Eram cu parintii mei si ambii copii la Baile Herculane, intr-o scurta vacanta. Aris avea 3 ani si doua luni la vremea respectiva.

Sambata, pe la 12, tin minte ca am pornit toti cinci intr-o calatorie de doua ore, cu vaporasul, pe Dunare. Full vaporasul, nu aveai unde sa arunci un ac. Toti pasagerii stateau pe punte, fiecare isi avea locul bine stabilit, pe niste bancute din lemn.

Era o zi frumoasa de sfarsit de mai, iar noi, care ne strangem din An in Paști in formula asta, eram pur si simplu bucurosi sa fim impreuna. Ne clateam ochii cu peisajul wow, aveam impresia ca suntem prin cine stie ce tari straine. Aris era tot un zambet, Albert la fel, iar  parintii mei maxim incantati de ce baieti cuminti am. Nimic, dar absolut nimic nu prevestea ce avea sa urmeze.

La un moment dat, Aris s-a ridicat de pe bancuta si m-a tras de mana. L-am urmat pe scarile inguste si am coborat la primul nivel al vaporasului. Acolo era un bar minuscul, de unde se puteau aprovizona pasagerii cu bauturi si inghetata, si mai erau doua toalete de 1 metru patrat fiecare. Trebuia sa fii tras prin inel ca sa le poti folosi cu usa inchisa.

S-a uitat Aris ce s-a uitat in zare, apoi s-a hotarat sa se catere pe balustrada vasului. L-am lasat pe prima bară, dar cand l-am vazut ca avanseaza, am dat sa il opresc. El nimic:

-Veau ulc, veau ulc!!!  adica el voia cu orice pret sa urce.

-Aris, puiule, e periculos! Aris, vreau sa fii in siguranta, stii ca te iubesc, nu te pot lasa sa faci asta! Bla, bla, am scos la inaintare tot arsenalul de chestii care asa fain suna in teorie, dar asa prost se aplica, in incercarea disperata de a aduce micul cățărător pe calea cea buna. Numai ca, intre timp, el trecuse de la “veau ulc”, la “veau alunc”. Adica se arunca direct in apa, nu mai statea la discutii.

Cu cat mai strans il tineam, cu atat mai tare se zbatea sa se desprinda. Tot episodul se intampla pe un culoar lat de jumatate de metru, pe care oamenii ar fi vrut sa treaca, dar nu puteau de noi. Am incercat sa o chem telepatic pe mama in ajutor, nu a functionat, pe tata, pe Dumnezeu, pe M. de acasa, nimic. Si-atunci mi-am adunat toate fortele, l-am luat pe Aris in brate si am urcat cu el pe scarile inguste, spre punte, unde erau ai mei.

Inchipuiti-va cam cum se zbatea copilul in bratele mele, cum urla si cum incerca sa ma zgarie, cum mi-au zburat ochelarii de soare de pe ochi si, odata cu ei, niste lacrimi de draci si de neputinta. Inchipuiti-va cum au sarit ca arsi ai mei, care nu mai vazusera in viata lor asa manifestare din partea lui Aris, cum a trebuit sa ii asigur ca lucrurile par mai grave decat sunt si ca totul va fi bine.

Si mai inchipuiti-va ca efectiv nu aveam unde sa ma duc cu el sa se linisteasca. Puntea deschisa, toti pasagerii asezati in cerc, fara macar un coltisor unde sa te poti ascunde. In baia de jos nu am fi incaput amandoi, la barul minuscul nu era loc.

In tot timpul asta, lumea se uita ca la urs. Toti pasagerii aveau 50 plus, Albert si Aris erau singurii copii de la bord. Nimeni nu avea altceva mai bun de facut decat sa asiste la spectacolul pe care asta mic al meu il oferea cu generozitate. Urla, lovea, se zbatea, se tavalea, Exorcistul reloaded. Vreo doua doamne au inceput sa imbie copilul urlator cu Fanta si cu biscutiti cu ciocolata, vreo doi domni si-au facut cruce, mama a inceput cu Tatal Nostru si a concluzionat ca Aris fusese deocheat, Albert se uita speriat, tata rusinat, mie imi venea sa ma arunc peste bord. Pai numai lui Aris?

Jur ca as fi vrut sa fiu calma, sa pot tine copilul in brate si sa il privesc bland. De fapt, la exterior asa trebuie sa fi parut, calma. Toata lupta se duce in mintea mea, toata framantarea imi era in suflet. Si numai atat ma gandem: de ce n-o fi simtit sa faca tantrumul asta oriunde altundeva? La noi in sufragerie ar fi fost prima optiune, dar mergea si in poarta gradinitei, in mall, in supermarket, la farmacie, oriunde ar fi fost mai bine decat aici.

A durat ce a durat toata criza, cred ca vreo 5 minute in realitate, vreo 5 ore in imaginatia mea, pana cand, de la atata leganat si descantat din partea mamei, copilul a adormit in bratele ei. Efectiv asa. A trecut de la urlat isteric la somn lin, intr-o fractiune de secunda. A inchis ochisorii, a tacut si a adormit.

In clipa aia, am insfacat berea pe care tata si-o cumparase inainte de debutul crizei copilului si am dat-o pe gat fara sa rasuflu. O bere intreaga. Ah, Doamne, asa rece si buna mi s-a parut si asa m-a mai anesteziat instantaneu, zici ca pluteam. Mi-am luat o privire tâmpă si m-am pus pe admirat peisajul.

Ce-o fi zis geriatria de pe vaporas: “Pai cu asa mama betiva, nu-i de mirare ca face copilul ce face. Niste needucati!” Am ras in sinea mea la gandul asta.

Nici pana azi nu stiu ce suparari acumulase Aris sau ce oboseala, de a simtit nevoia sa se manifeste chiar asa. Cert e ca a eliberat tot ce a avut pe suflet, fiindca in urmatoarele 3 zile a fost linistit, cooperant, vesel, cel mai fain copil de avut in preajma.

Ce am inteles, ma linisteste si e bine sa retineti si voi, in caz ca va loveste mezinul cu un tantrum cand va e lumea mai draga, e ca, in momentele alea de criza, creierul rational se inchide pur si simplu. Da shut down. Si nimic din ce zici sau faci nu mai ajunge la el, e degeaba. Eu l-am impiedicat atunci sa isi faca si sa imi faca rau si am asteptat sa ii treaca. A fost cumplita asteptarea, adevarat, dar inevitabilul s-a produs: dupa ce a eliberat tot ce a avut de eliberat, copilul s-a linistit si a adormit. Il tii in brate daca te lasa, altfel, stai in preajma lui si in stand by, gata sa actionezi oricand.

Partea buna e ca tantrumul asta de care v-am zis a fost singurul chiar de cosmar pe care l-a avut. Sper sa ramana si ultimul. Hai Doamne ajuta! Ca la un dat ocazional cu fundul de pamant facem fata cu totii.

foto

Articole pe aceeasi tema

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.