Greu cu copiii, dar infinit mai greu fara ei

viata de mama, escapada fara copii

Merg joi la medic si aflu ca sunt stresata peste masura si ca ori fac niste schimbari in viata mea, ori ma duc naibii, pe romaneste. Iar cu doi copii acasa, treaba asta cu dusul naibii cam iese din discutie.

-Muncesc mult, ma justific.

-Munceste cu bucurie, imi raspunde medicul. Si pune mana sa dormi!

Ha, ha, haaa! Ma rog, nu era de ras, era de facut ceva urgent ca sa ma readuc pe linia de plutire. Un weekend fara copii putea fi un pas bun in directia asta, weekend inseamnand, sa ne intelegem, plecat sambata la amiaza din Bucuresti si intors duminica. Pe principiul ca 24 de ore de liniste sunt mai bune decat zero ore de liniste, le-am adjudecat.

Am plecat la mare. Mamaia in octombrie e vis, tot asa cum e si in aprilie. Totul gol si super ieftin, plus ca am nimerit vreme blanda, erau vreo 20 de grade. Ne-am asezat ca pisicile la soare, am gasit o banca langa plaja si ne-am lungit acolo, sa ne uitam la nisipul care ducea in spumele marii. Iar marea ducea direct la cer, un cer asa albastru si cu nori pufosi, am zis ca nu-i adevarat.

Si ce faceam noi in toata acalmia asta? Taiati de pe lista imbratisarile fierbinti, declarat iubire vesnica, pupat pasional pe stilul inghitit partenerul cu gat cu tot si alte siroposenii. Noi, ca batranii, ardeam de dorul copiilor. Nu ii mai vazusem de vreo trei ore, dar ne pareau trei zile. Dupa un an intreg si o vara, mai ales, in care am mers cu ei peste tot, sau macar cu unul dintre ei, sa fim brusc liberi ca pasarea cerului, nefrecati la cap cu enspe mii de probleme si netrasi in toate directiile era pur si simplu nefiresc.

Ne-am intersectat cu vreo doua familii in pustietatea de pe plaja, ambele cu copii de seama alor nostri. Si atata veselie mai era acolo, atat se mai jucau si radeau cu gura pana la urechi, asa imagine de familie perfecta emanau, mama, cum m-a atins treaba asta… Oameni bucurosi sa fie cu copiii lor, m-am gandit, nu dornici sa scape de ei, ca mine asa. M-a luat vina, combinata cu un dor nebun si niste ganduri dintr-alea menite sa ma darame de tot. Ia uite scoica asta, ce i-ar fi placut lui Aris! Ah, si cate meduze, cum le-ar mai fi analizat Albert! Ce caldura, le-ar fi placut copiilor! Si nisipul, cum ar mai fi alergat ei pe aici!

Am incercat sa le combat cu nitel mindfulness, trait in prezent, stiti voi: Hai ca-i liniste, ca-i bine, uite, e cu lenevit, nu cu alergat. Bucura-te! Mediteaza! Bucura-te si mediteaza! Nimic. Fugeau gandurile cum aveau ele chef si numai la copii duceau.

-Tie ti-e dor de copii? Il intreb pe M.

Da din cap.

-Si tu te gandesti la ei, asa-i? Da iar din cap. Speram sa spuna ca nu si sa-mi mute si mie gandul la altceva, dar uite ca eram amandoi cu picioarele in nisip, insa cu mintea hat departe.

Anul trecut, tin minte ca am plecat de trei ori de acasa fara copii, o noapte intai, apoi doua si, in final, trei nopti. Parca nu ne-e macinat asa dorul, eu, cel putin, dupa doi ani de stat acasa non stop cu Aris, abia asteptam orice ocazie sa scap. Acum, insa, ca un facut, nu ne-a tihnit nimic. Era si presiunea aia, ai venit sa scapi de stres, sa nu dea Domnul sa te intorci tot stresata, dupa ce ai batut cateva sute de kilometri si ai ratat un weekend cu copiii.

Au trecut si plimbarile pe plaja, si cina linistita cu vin roze si bunatati frantuzesti si noaptea de somn neintrerupt, si micul dejun tihnit de duminica, au trecut toate si ne-am urcat in masina sa venim acasa.

L-am luat intai pe Albert, care isi petrecuse noaptea la matusa lui. Reusise in cursul zilei de sambata sa sparga parola pusa de taica-su la playstaion si statuse numai cu ochii in ecran, de era zombie, nu te intelegeai cu el. Lectiile nu si le facuse pe luni, era morocanos ca venisem sa ii parolam jocurile si sa il punem cu burta pe carte.

Apoi am mers sa il luam pe Aris de la doamna E, bona lui. In loc sa ne imbratiseze, el, care era un munte de entuziasm ori de cate ori ne vedea, nici nu ne-a bagat in seama. S-a dat de vreo trei ori cu fundul de pamant, a spart un bibelou cu bluza de trening pe care o flutura deasupra capului, dupa care a inceput sa il zgarie pe gat pe frate-su mare, in incercarea de a-i atrage atentia. Apoi s-au luat la alergat pe acolo, pe la doamna E. pe acasa. Intr-un final, i-am cules pe amandoi si i-am bagat in masina.

Acasa iar scandal, ca nu vor baie, ca vor numai mancare de care nu avem in frigider, ca nu vor lectii sau scoala sau gradi a doua zi, ca vor sa stea treji toata noaptea si altele de genul asta. Nu stiam cum sa dau stingerea mai repede.

Dupa toate astea suferisem eu ca un caine in alea 24 de ore de libertate. Haosul vietii cu copii iti da o dependenta de care, e clar, nu mai scapi in veci. Pot sa plec pana la capatul pamantului, gandul si sufletul imi raman la ei, cu toata galagia pe care o fac, cu toate certurile si tachinarile dintre ei, cu tot datul lui Aris cu fundul de pamant cand mi-e lumea mai draga si cu tot nesomnul de care am parte zilnic, de cand sunt mama. Dincolo de asta e iubirea multa de la ei si pentru ei care te face sa uiti intr-o secunda greul si sa duci cu tine in suflet numai frumosul, oriunde ai fi. Asta ca sa stiti in ce va bagati daca n-aveti copii, dar va bat niste ganduri.

Articole pe aceeasi tema

6 Comments

  • Ana-Maria Dumangiu
    08/10/2018 at 8:31 pm

    Cata dreptate ai putut asterne in acest articol! Si eu sunt mama de 2 nazdravani de 3 si 8 ani si traiesc aceeasi senzatie cand nu sunt cu ei, desi se intampla extrem de rar sa experimentez asa ceva. Asa ca … greu cu ei, dar dureros de greu fara ei!

    • ruxandra
      Ruxandra Luca
      08/10/2018 at 10:31 pm

      Rar, da, greu tare sa ii plasezi pe la unul, pe la altul și apoi, când in sfârșit te poti bucura de libertate, ai gândul numai la ei. Nu mai scăpăm pe viața, e clar. Nici nu vrem 😊❤️

  • Irina
    08/10/2018 at 8:34 pm

    Toate ca toate dar tare sunt curioasa de unde ai obsesia asta cu mersul la mare.sunt atatea locuri minunate in tara noastra.chiar sunt curioasa ce te atrage asa de mult la mare de mergi atat de dees

    • ruxandra
      Ruxandra Luca
      08/10/2018 at 10:30 pm

      Daaaa, nici eu nu știu, chiar obsesie e. Cine merge la mare din Aprilie pana in Octombrie? Cine in afara de mine, vreau sa zic :)) de acum ma orientez către munte, sa știi, ca nu se mai poate așa. Dar din Martie, sa vezi cum revin pe plaja ;))

  • Ioana
    13/10/2018 at 8:54 am

    Buna ziua .stiu cum e pentru ca și eu am 4 copii,3 fete și un băiat și e greu cu ei dar iti aduc atâtea bucurii.avem și un câine de 6 luni pe care toată lumea il iubește mult.cea mai mică fetița are 1 luna iar ceilalți au 11 ani,9 ani și 6 ani.iti doresc multă sănătate putere și răbdare .

    • ruxandra
      Ruxandra Luca
      17/10/2018 at 11:23 am

      Asemenea si voua, Ioana! O familie numeroasa, minunat, pare a fi multa veselie la voi in casa <3

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.