Aris le zâmbește frumos oamenilor din jur, de cand era bebeluș făcea așa, dar observ că mulți nu se sinchisesc să îi răspundă. Albert, cel mare, salută necunoscuți pe stradă, iar ei nici măcar nu îl privesc. Ni s-a întâmplat să fim la locul de joacă și Aris să care jucarii peste jucarii unei mame, care l-a privit plictisită și i-a spus: dă-i-le mamei tale, nu mie! Altă dată, când era mai mic, Albert a vrut să se joace cu robotul unui băiețel din parc, iar bunica băiețelului respectiv i-a interzis să i-l dea: Vrei să ți-l strice? Eu altul nu-ți mai iau!
Mamă, și de câte ori m-am consumat pe tema asta și-am sfârșit cu sufletul ferfeniță. Mă gândeam, hai, frate, zâmbește-i copilului, nu te costă nimic. Răspunde-i la salut, îti ia două secunde. Lasă-l să dea jucaria, că nu i-o mănâncă, daca tot i-ai luat-o în parc și el vrea să o împartă. Fii nițel bun și întelegător și cald cu copilul, că poate te mai dezmorțești și tu din rutina asta care te-a robotizat de tot. Într-o lume ideală, oamenii așa ar fi: drăguți, empatici, zâmbitori, Zen pe toată linia. În lumea reală, însă, fiecare are propriile probleme.
Stiu ca uneori esti asa obosit ca nu mai vezi in jur, alteori poti fi atat de apasat de griji, ca nu mai reusesti sa schitezi un zambet. Sau poate nu iti plac pur si simplu copiii, ori vrei sa traiesti pentru tine si atat, nu vezi si nu auzi altceva. In orice caz, cineva cu o atitudine rece e de preferat unui atotstiutor intr-ale parentingului si datator cu parerea profesionist, daca stiti ce vreau sa spun.
Si oricat mi-as dori ca toti sa fie painea lui Dumnezeu cand vine vorba de copiii mei, am invatat sa nu mai am astfel de asteptari de la oameni.
Copilul meu e centrul universului pentru mine, taica-su, bunicii lui, Dona, bona noastra, si cam astia suntem, o mana de oameni. Noi sa fim acolo pentru el, in primul rand, de sprijinul si iubirea noastra neconditionata are nevoie ca sa creasca frumos, nu de ale strainilor. Lumea nu e o bula, lumea e mare si plina de oameni de tot felul. Intotdeauna unii ii vor zambi si isi vor imparti „jucariile” cu el, altii vor trece nepasatori. Viata merge inainte, indiferent.
Te doare ca mama, normal, sa vezi ca strainul din fata ta refuza gestul simplu care ar putea face toata diferenta pentru puiul tau. Dar nu e un capat de tara, decat in masura in care alegi sa privesti asa lucrurile. Dureaza puțin, pana reusesti sa te anesteziezi. Conteaza, cred eu, si cum il ajuti pe cel mic sa inteleaga si sa depaseasca momentele astea. Albert ma intreba:
-Mama, de ce nu vorbeste doamna cu mine? De ce nu vrea baiatul sa imi zambeasca?
-Nu stiu, mami, poate erau prea grabiti, poate nu te-au observat.
-Dar eu sa raspund atunci cand altii imi zambesc?
-Mereu, puiule.
-Si sa continui sa le zambesc oamenilor?
-Ori de cate ori simti.
Iar cand erau prea mici sa inteleaga explicatiile mele, incercam sa le distrag atentia prin povesti inventate pe loc si jocuri sau jucarii incropite din te miri ce, numai sa treaca usor si firesc peste episodul respectiv.
Cred ca un copil care pleaca de-acasa bine incarcat de la oamenii dragi se va descurca in lumea reala, asa nedreapta si neglob de sticla cum ea. Pentru ca, desi se va lovi de priviri acre, de indiferenta, de rautate, va sti sa treaca peste ele si va mai sti mereu sa ofere si sa primeasca zambete. Ca asa l-ai invatat tu, asa a vazut si a inteles de la voi, ai lui cei mai iubiti.
Deci da, copilul tau e centrul universului, insa doar pentru tine. Si e suficient, atat timp cat esti acolo pentru el si cat inveti sa te doara tot mai putin episaodele astea de care nu il poti feri, dar dupa care il poti strange tare in brate.
O, Ruxandra, eu încă sufăr, ma consum, uneori plâng. Am așteptări de la oameni, vreau sa fie buni cu copilul meu și cu mine. Și buni ei intre ei. Încerc sa îmi pese mai puțin și sa ma concentrez pe cei mai importanți, familia.
Da, Maria, si eu as vrea sa fie asa, si eu as vrea numai oameni calzi si buni in jur si peste tot. Uneori am norocul sa dau peste ei, de multe ori nu. Incerc, asa cum spuneam, sa nu ma mai consum din pricina lor. Si sa fiu ceva mai intelegatoar, poate chiar au avut o zi proasta, poate nu au observat zambetul celui mic, poate nu i-au auzit salutul.
Cred ca doar o mama poate simți cel mai bine ce ai vrut sa transmiți tu aici Ruxandra, foarte real expus, de altfel cred ca indiferent de exterior și de cei din jur, noi trebuie sa fim mereu zâmbitori și plini de dragoste in special cu ai noștri dragi. O seara minunata îți doresc!🤗
Exact, dragostea e in primul rând pentru ei, pentru mâna aia de oameni care înseamnă totul in viața noastră. Am recitit de zeci de ori articolul asta, mi-am dorit sa transmit cât mai clar ideile, sper ca am reușit 🙂 seara frumoasa! 🤗
Ai atins un subiect interesant Ruxandra…cred ca majoritatea am trecut prin cel putin o experienta de acest fel de cand suntem parinti…si e destul de trist..si noi am avut un episod de rautate din partea unor copii si de indiferenta din partea mamei in parc..pt simplu fapt ca baiatul meu e prea mic pt ei..m-a durut sufletul si m-am consumat in toata ziua respectiva…si mi-am dat seama ca ne asteapta multe situatii de aces gen din pacate…noi intotdeauna interactionam cu zambetul pe buze cu ceilalti dar nu invers nu e mereu la fel…ai dreptate copiii nostri sunt centrul universului nostru..cei mai frumosi cei mai dragalasi cei mai isteti cei mai…dar poate pt ceilalti nu…nu ne ramane decat sa ii sprijinim mereu si vorba ta sa ii ajutam prin diferite povesti si joculete sa treaca peste acest gen de experiente…o saptamana frumoasa iti doresc!
Offf, da, asa e, ce trist si cat de real 🙁