Cand era Albert la pregatitoare, am aflat ca anumiti parinti din clasa ii impun invatatoarei cu cine sa se joace copiii lor si cu cine nu. Aveau cercuri clare in care se puteau invarti si cercuri de colegi exclusi. Nu stiu pe ce criterii or fi facut parintii delimitarea, ganditi-va ca vorbeam de copii de pregatitoare, fiu-miu avea 5 ani la vremea respectiva, colegii lui in jur de 6. Si abia incepusera scoala, abia se cunosteau si legau prietenii. Dar uite cum parintii cu exces de zel au zis sa ia lucrurile din fasa si sa puna bazele unui bullying solid pentru anii urmatori.
S-or fi uitat care dintre cei mici parea mai influenta negativa asa, or fi etichetat cativa „obraznici ai clasei”, dupa care imi inchipui cum si-au montat copiii impotriva lor. Ani intregi am suferit din cauza asta si m-am luptat cu morile de vant. De la invatatoare, la director, la ceilalti parinti si profesori, am incercat sa le arat ca mai degraba transmitem mesaje pozitive, e mai simplu si mai sanatos asa: „sa va jucati frumos!”, „sa va distrati!”, „sa va intelegeti bine!” . In loc de: „sa nu te prind in preajma lui X, ca nu stiu ce iti fac!”.
Si scoala privata si o armata de cadre didactice, si consilier implicat, dar tot degeaba, pentru ca de acasa porneste totul. E greu spre imposibil sa mai faci educatie parintilor, la 30-40 de ani.
Ne mai miram cat de rautaciosi pot fi astia mici intre ei. Ii vezi cum rad la locul de joaca de cate unul mai slabut sau mai negricios, cu parul lungut, cu haine de nu stiu care. Oare intamplator? Daca parintii ii invata ca este in regula un astfel de comportament, ca e bine sa lovesti cand esti lovit si nu numai, e ok sa urli, sa vorbesti urat, sa distrugi tot ce nu-i al tau, atunci ce pretentii sa avem de la copii? Asa cresc, asta vad, asta fac si vor face mereu.
Cineva imi spunea ieri, apropo de articolul asta in care scriam ca baietii cu parul lung nu sunt fetite, ca ar trebui sa ma gandesc si la impactul emotional asupra copilului. Ceilalti il vor sicana sau exclude din pricina pletelor, posibil chiar ca parintii sa le interzica sa se joace cu al meu. Cu alte cuvinte, desi suntem bine mersi, hai sa ne schimbam dupa cum vor cei din jur, ca sa nu fim judecati.
Treaba e ca niciodata nu ii vei putea multumi pe toti. Parintele care azi ii interzice copilului sa se joace cu al meu, pentru ca al meu are parul mai lung, poate foarte bine sa ii interzica maine sa se joace cu el pentru ca este prea inalt, prea slab, prea mic, prea prost imbracat, prea nedus la hoteluri de 5 stele sau neplimbat in masini scumpe. In loc sa il invat sa duca o lupta continua pentru a-i multumi pe altii, prefer sa il cresc multumit de el, de ceea ce este si ceea ce face, independent de parerile celor din jur. Destul am crescut noi cu rusine, conditionari si teama de „gura lumii”.
Oamenii obisnuiti sa judece si sa exluda asta vor face mereu si tot asta isi vor indemna si copiii sa faca. Problema e la ei, nu la tine, iar datoria ta nu este sa te schimbi dupa cum bate vantul. Azi parul, maine hainele, poimaine cerceii din ureche, mai tarziu tatuajele de pe umar, masina din garaj, orientarea sexuala (vorba vine), locul unde iti faci vacantele.
Asa ca, draga copil al meu, sa fii cum vrei tu sa fii si, atat timp cat esti fericit asa si nu faci rau nimanui, e sigur calea cea dreapta. Mama e aici pentru tine, indiferent.
Foarte frumos articolul, ai pus accentul pe i, nu trebuie sa ne lasam condusi de prejudecatile altora.
Multumesc, Daniela, tare ma bucur ca iti place!
Foarte emotionant…si adevarat, din pacate. Cateodata parintii uita sa se ingrijeasca si de fericirea sufleteasca a copiilor lor si lasa prejudecatile sa le intunece judecata. Jos palaria pentru cei care-si educa copiii sa fie FERICITI si nu PERFECTI!
De-ar exista, macar, perfectiunea asta… Te imbratisez, Ana!
Foarte frumos! 👏 si noi am început grădinița anul trecut si suntem in Spania, dar aici toti copilașii sunt egal indiferent de naționalitate. Ma bucur ca fata mea este foarte sociabilă si prietenoasă cu toti prietenii,colegii. Asa am invatat o de mică sa respecte si sa fie darnică cu orice.
Mareee dreptate ai.Suntem atât de răii. Si copilul meu de 3 ani a greșit de multe ori, evident ca incercam sa fac ceva nu mai zic de rușinea care ma încerca si cat de rau ești văzut dak ai un copil mai nazdravan.el si tu sunteți excluși, iar tuu esti un părinte prost.Am văzut părinți atât de ofticat de faptul că băiatu meu se dădea mai repede pe tobogan,ajungea înainte fiului lor,încât il sfatuiau: „Heii, eu eram primul.Mama daca se mai baga in fata ta nu ne mai jucam cu el si plecam”.Hal de oameni ce mai suntem.Asa mi-e ciudaaa ca reacționăm asa,nu ne dam seama cat greșim si ce invata ei de la noi.Adevarat ca am fost crescuți cu „ce-o sa zică lumea?”.Știu asta de la părinții mei care si cand luam o geacă mai subtire iarna,spuneau k lumea va râde k nu au cu ce să mă.imbrace.😬🤣.eu nu vreau asta pt copilul meu,vreau ca daca lui ii place sa aibe parul mai mare si nu vrea sa se tundă….,sa nu o fac cu forta pt k asa judeca lumea,ca trebuie sa fii tuns ca băieții.Nu mai zic de faptul că,….cineva mi-a zis ,atunci când el a vrut un bebeluș jucărie,pentru că toți in jurul lui aveau…,ca sigur va fii gay.Deci ….Ca ei sa fie altfel,noi trebuie să fim altfel.
Te pup.
Buna ,se pare ca bullying-ul ia amploare!Din păcate numai care trec prin astfel de probleme pot ințelege,căt despre cadrele didactice se pare că nu vor să iasă din carapacea trecutului și nu ințeleg copiii care sunt mai speciali sau care au o problemă mai deoasebită și astfel participă la bullying cu bună știintă.Căt despre părinți nu mai sunt cuvinte „al lor” să fie bine căci restu nu mai conteaza!!!Sunt multe probleme in școli ,grădinițe ,dar nimeni nu face nimic pt că daca faci „cazul meu” atunci îi va intoarce spatele și diriginele și profesori și cei mai rău colegii!!!Cu respect o seară bună!