Copiii vorbesc, mamele iubesc

poza mama-fiu

Acum vreo doua saptamani, am avut o discutie mai aprinsa cu Albert, dupa ce mi s-a parut ca depasise niste limite. Dintr-una intr-alta, copilul meu de noua ani a decis sa se mute la alta familie.

Initial, am zis: “Bine! Desi trageam speranta ca vom mai sta sub acelasi acoperis inca vreo 10 ani, esti liber sa faci cum simti.” Cand am vazut, insa, ca scoate valiza galbena din dulap, ca o umple cu cartile din seria Jurnalul unui pusti, citite si recitite de n ori, plus cu alte doua-trei chestii de imbracat, mi-am dat seama ca nu glumeste.

A inceput, apoi, sa isi caute o familie dornica sa il tina cu casa si cu masa. Si-a incercat norocul la doamna E., bona lui Aris, dar i s-a explicat foarte frumos ca locul lui este acasa, langa noi, pentru ca altundeva nu ar fi in veci iubit la fel. Copilul nimic, era la fel de bosumflat si hotarat sa ne paraseasca, cu colectia lui de carti cu tot.

Cat e gluma e gluma, numai ca acum nu mai era, asa ca am pus mana pe telefon, sa ma plang mamei:

-Mama, ii zic, auzi tu, il iubim pana la cer si inapoi, l-am spalat, l-am hranit, l-am schimbat, l-am si alaptat nitel la inceput, stii si tu, iar el sa spuna una ca asta. M-au luat toate grijile, zau daca nu!

Mama ramane calma, o simt ca zambeste si incepe sa imi povesteasca un episod de cand eram si eu de varsta lui Albert, poate ceva mai mare. Imi doream mai mult decat orice pe lumea asta o papusa Barbie, care papusa nu era ca azi, pe toate gardurile si pentru toate buzunarele. Costa cat multe chestii de mancat si de imbracat pentru copii, asa ca ai mei le-au preferat pe astea dintai in locul papusii. Ah, dar eu muream sa o am! Mergeam zilnic la singurul magazin din Bacau care vindea asa ceva, un magazin dintr-ala luxos cu tavan din sticla si cu luminite multe si ma holbam la papusa de pierdeam notiunea timpului. Imi inchipuiam cum, daca ar fi fost a mea, n-as mai fi dormit sau mancat vreodata, numai sa ma joc non-stop cu ea.

Intr-o zi, in pauza mare, a venit la scoala bunica uneia dintre colegele mele de clasa si i-a adus un cadou. O punga colorata, tin minte si acum, cu minunata papusa Barbie in ea, papusa visurilor mele. Doamne, as fi dat orice sa fi fost in locul colegei!

Adevarul din spatele cadoului scump era ca parintii respectivei copile abia divortasera, iar bunica incerca sa compenseze ruptura din familie cu astfel de daruri oferite fetitei in vazul lumii. Eu, insa, nu intelegeam lucrurile astea si nici nu ma interesau.

Am mers acasa devastata si i-am povestit mamei intamplarea, printre lacrimi. Ea mi-a explicat, in primul rand, ca asemenea cadouri pot fi oferite si acasa, nu-i musai sa faci parada cu ele si apoi mi-a spus cum faptul ca suntem sanatosi si ca avem o familie unita era mai important decat orice cadou scump.

-Nu-i adevarat, i-am strigat, mi-as dori sa divortati si voi, iar bunica sa imi aduca in dar la scoala o papusa. Sper din tot sufletul sa divortati!

Fix asa i-am spus mamei, in urma cu mai bine de 20 de ani, iar ea isi amintea vorbele in discutia de la telefon, ca si cum abia le rostisem.

-Tu ce ai facut? Am intrebat-o, incarcata de vina cuvintelor grele pe care mintea mea de copil gandise sa i le arunce.

-Nimic, mama, te-am iubit mult, ca si pana atunci si am continuat sa iti ofer tot ce am putut si am considerat ca ai nevoie. Stiam ca esti caprita, dar stiam si ca o sa iti vina mintea la cap.

-Si mi-a venit.

-Te-ai linistit cu timpul, da, ai inteles ce conteaza. Tarziu, mama, tarziu, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Asa e mama, mi le zice mereu pe bune.

-Tare trebuie sa te fi durut ce ti-am spus atunci, continui eu.

-M-a durut, cum sa nu, dar nu ti-am aratat. Nu te-ar fi ajutat. Nici supararea mea, nici sa te fi certat, nici sa iti fi reprosat cate facem pentru tine si fratele tau… nu ar fi schimbat nimic. 

Ah, de asta-s mamele mame, ca sunt intelepte si bune si pline de iubire, atat timp cat sunt pe acest pamant si indiferent de varsta copiilor pe care i-au purtat in pantece, in brate si mereu in suflet. M-am linistit dupa discutia cu mama si am inteles de ce avea nevoie si copilul meu.

Asa ca nu am stat sa ii reprosez ca nu e recunoscator, ca nu merita nimic daca nu este in stare sa aprecieze si altele asemenea, care poate mi-ar fi venit la gura. I-am spus, in schimb, ca il iubim indiferent, ca ii oferim ce putem si consideram ca are nevoie si ca tot ce facem, facem pentru binele lui. A mai tinut-o cateva ore cu supararile si cu gandurile de plecare, apoi s-a linistit.

Cred ca, atat timp cat copiii nostri stiu ca au un loc unde sunt iubiti neconditionat si apreciati, isi vor gasi mereu drumul, chit ca vor mai calca stramb sau ca nu vor sti intotdeauna sa aprecieze ce au. Si aici nu-i vorba ca ii lasam sa ni se urce in cap, ca ii cocolosim sau ca ne sacrificam pentru ei. Nu, e vorba ca le dam atat cat consideram, fara sa le reprosam si fara sa asteptam nimic in schimb, le dam sa aiba de unde sa se incarce si sa stie unde sa vina cand le e greu.

Articole pe aceeasi tema

1 Comment

  • Cristina Dragomir
    13/11/2018 at 8:15 pm

    Cred ca majoritatea am avut o perioada din asta in care ne doream ce aveau alti, fara sa ne dam seama ca noi avem cu mult mai mult decat ei, si in care mai si spuneam parintilor ca sunt rai, ca nu ne cumpara ce cumpara parintii colegilor. etc. Mai nasol e ca sunt si unii carora nu le-a venit mintea la cap niciodata.

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.