Cea mai buna invatatoare

Ruxandra Luca, cea mai buna invatatoare

Tare s-au mai zbatut ai mei cand a fost vremea sa ma dea la scoala. Saptamani intregi n-au avut liniste, era musai sa ajung in clasa doamnei F, “cea mai buna invatatoare”. Toata lumea o stia pe doamna F, din mana ei om ieseai. Mancai matematica pe paine.

Eram cea mai mare din clasa, aveam aproape 8 ani. Nascuta fiind in ianuarie, ai mei au zis ca-i mai bine sa asteptam. Si-au asteptat pana mi-a iesit mersul la gradinita pe nas. Intr-o vreme in care parintii ascundeau abecedarul de copii, pe principiul ca nu-i bine sa invete cititul si scrisul inainte sa ajunga la scoala, atata dorinta aveam sa invat, ca eram in stare de orice, numai sa ma dea si pe mine in sfarsit in clasa 1.

Nu stiu daca a fost nevoie de o luna ca “cea mai buna invatatoare” sa reuseasca sa-mi omoare tot entuziasmul. Zambetul larg din prima zi de scoala s-a transformat in lacrimi varsate in fiecare dimineata cand plecam de acasa. Singrele mele bucurii ajunsesera vacantele si zilele de weekend.

Invatam zilnic, mult, pe de rost. Fara niciun pic de drag. Luam numai note de 10, dar nu ma bucuram de ele. Stiam ca a doua zi trebuia sa o iau de la capat cu goana dupa urmatoarea nota mare, dupa coronita, dupa premii, dupa un loc in ierarhie. Am devenit eleva de 10 cu sufletul frant.

Intr-o zi de toamna, am vazut cum o invatatoare tanara, de la alta clasa, isi imbratisa elevii. Ii lua pe rand si ii strangea la piept. Mi s-a parut ireal. I-am povestit mamei intamplarea.

“Daca au timp de imbratisari, inseamna ca nu au timp de scoala”, a venit raspunsul scurt, apoi mama si-a vazut de ale ei. M-am gandit ca are dreptate. Cum sa te tina doamna in brate, cum sa se uite la tine cu drag? Mereu m-am simtit mica si slaba in fata ei, nedemna de vorbe si gesturi frumoase.

Inca visez noaptea ca am uitat sa invat pentru lucrarea de control sau ca am uitat sa imi fac temele. Visez ca nu stiu nimic cand ma scoate la lectie, ca im frang mainile si toata lumea rade de mine. Rusine, rusine, rusine! Si mama are aceleasi vise. Mi le mai povesteste. Desi am fost eleve la mai bine de doua decenii distanta, scoala si-a pus amprenta la fel asupra noastra. Aceiasi dascali, aceleasi constrangeri, aceiasi copii transformati in adulti care isi poarta vesnic ranile in suflet.

Intr-o zi, doamna invatatoare ne-a spus ca ea fusese painea lui Dumnezeu cand incepuse sa predea, cu ani in urma. Apoi si-a dat seama ca gresise fiind blanda si ca niste impielitati ca noi ajunsesera sa o calce in picioare. Atunci a schimbat foaia.

-Va da omul un deget si ii luati toata mana, credeti ca nu stiu eu?

Aveam un carnetel pe care il urasc si azi, i-as da foc daca l-as gasi. Toti aveam. Scriam in fiecare zi acolo ce nazbatii faceam in pauze sau la ore, iar parintii trebuiau sa semneze. “Azi i-am stricat avionul din hartie colegului de banca.”, “Azi n-am fost atenta la ora de matematica.” sau “Azi am scris Ana cu “a” mic“. In loc sa ma duc la mama sa-mi semneze fila din carnetel, as fi facut orice altceva. Orice. Erau niste lucruri marunte cele pe care ne punea sa le notam acolo, dar facea sa para ca sunt un capat de tara. Fiecare se alegea mai devreme sau mai tarziu cu eticheta de “copil rau”. Si pe mine eticheta asta ma durea cumplit.

Cea mai urata amintire e de la orele de matematica. Doamna ne punea sa facem calcule in minte. Incepea: 2×3…+5…-7…a calculat toata lumea? +23… -4×5. Gata, care e rezultatul? Si atunci fiecre zicea rezultatul pe care l-a obtinut. Cui nu i-a dat asa, in picioare! Acum! Parca ar fi stiut cineva cat am obtinut eu la calcul. As fi putut foarte bine sa raman in banca, dar nu ma lasa inima.

Ma ridicam spasita. Tu, Luca, tu??? Daca greseam prima data, continuam sa gresesc ori de cate ori ne mai dadea calcule in ziua respectiva. Tremuram ca varga, nu ma mai puteam concentra la nimic. Umilinta aceea pe care o simteam ori de cate ori ma ridica in picioare pentru ca nu obtinuesem rezultatul corect era mai mult decat puteam indura. Simt si acum obrajii aceia rosii, inima care batea sa-mi sara din piept, lacrimile care imi umezeau ochii. Teama mea de atunci e vie si azi. Doare la fel.

Cand l-am dat pe Albert la scoala, nici nu mi-am dorit sa aud de “cea mai buna invatatoare”. Cea ai carei elevi exceleaza la concursurile scolare, cea care da multe teme si lucreaza suplimentar din culegere, cea din mana careia ies “oameni”. Eu visam pentru Albert la invatatoarea aceea blanda, pe care o vazusem strangandu-si la piept elevii, intr-o zi cu soare din copilaria mea.

Foto

 

Articole pe aceeasi tema

2 Comments

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.