Ma plimbam cu Aris sâmbătă seara, cand a văzut o cruce pe marginea drumului, cu poza unui baietel pe ea, un nume deasupra si niște ani dedesubt, 2000-2005.
-Mami, ce e asta? m-a întrebat.
.
Aveam doua opțiuni, sa ii zic adevarul și sa ii stârnesc tot felul de emotii sau sa cosmetizez totul și copilul meu sa plece de acolo fericit, așa cum venise. Am hotărât sa merg pe prima variantă.
.
-E un lucru care ne amintește de un băiețel, care acum nu mai este printre noi.
-Adică cum nu mai este?
-Adică a murit.
-Și copiii mor, mami?
-Și copiii…
.
Pe urma m-a întrebat câți ani avea, cum a murit, dacă acolo se întâmplase și dacă acolo era îngropat. Întrebări la care ma așteptam și carora am încercat sa le răspund cât mai simplu și firesc.
.
Ajungem acasă. Eram la Bacău, la părinții mei și dam cu ochii de tata.
-Bunu, bunu, un băiețel a murit, îi striga Aris.
Tata casca ochii, ii dau de înțeles ca e vorba de crucea de lângă tribunal.
.
-Bunu, continua Aris, tu știi de ce a murit băiețelul?
-Era bătrân, bunicule, ii raspunde tata repede. Așa i-a venit lui sa zică.
-Si tu ești bătrân, bunule?
-Gata, hai la baie, îl grăbește tata, hai ca e târziu!
.
Și-apoi, către mine, cât sa nu ne audă Aris:
-Ce ti-a trebuit sa ii spui, n-ai ce face?
.
Nu știu, așa am simțit, sa ii spun adevarul. Sa ii explic frumos ca toți oamenii mor, mame, tati, bunici, nepoți, se poate întâmpla la orice vârsta. E cumplit, dar e real și dacă ne ascundem dupa deget, răul nu dispare. Viața nu e mereu roz si nu se rezuma la fericire, cat trăim, experimentam tot felul de trăiri.
.
In toamna a murit bunica. Buna mea draga, cea care m-a crescut și m-a iubit enorm. Știam ca voi fi dărâmată la înmormântare, știam ca și părinții mei vor fi la fel și toată familia, așa că am decis sa merg singura la evenimentul trist, care a avut loc in Bacău. Pe copii i-am lăsat in București, atunci am simțit sa îi protejez. Altfel, la nivel de informație, cred ca Aris e suficient de mare cât sa afle și sa inteleaga cum sta treaba cu viața și cu moartea.
.
Sigur ca ne-am dori sa avem copii fericiti 24 din 24, sa ii închidem, eventual, intr-o bula și sa ii ferim de tot ce e rău pe lumea asta. Sa nu vada, sa nu audă, sa nu simtă lucruri negative. Sa trăiască o stare de fericire perpetua. Doar ca lumea reala nu e un izvor de lucruri bune, in viața te poți lovi de multe și dacă nu ești pregătit sa le faci fata, clachezi. De asta eu cred ca trebuie să vorbim deschis cu copiii noștri despre tot ce face parte din viata, plus sa ii lăsam sa se mai dea si cu fundul de pământ, pentru ca așa cresc și invata sa se adapteze. Mai devreme sau mai tarziu, tot vor parasi cuibul.
.
Cu ocazia asta, mi-am amintit de povestea unei fetițe care, pana la 11 ani, a fost crescută de părinții și bunicii ei intr-o bula dintr-asta de fericire, tratată ca un ou fragil și fără contact cu realitatea și cu suferința. Ei bine, atunci cand i-a murit pisica, copilul de 11 ani nu a pututa face fata situației și a încercat sa se sinucidă. Va dati seama disperarea familiei in momentele respective. Povestea ne-a spus-o Alexei, cel care a organizat tabăra in care a mers Albert vara asta și e preluata de la Magda Drăgan.
.
Iar ideea de baza rămâne cea de care va spuneam și eu, dacă nu ii pregătim pentru viața, la primul obstacol se prăbușesc. Pe un ton potrivit, cu informații adaptate vârstei, cred ca e important sa știe despre toate câte sunt pe lumea asta. Sa poată gestiona lucrurile, atunci când o fi cazul, deși, evident, ne rugam sa nu fie cazul de nimic și sa își trăiască a la longue fericirea și inocenta din anii copilăriei. Pacat ca vața reala nu se trăiește intr-o bula, ci in lumea asta mare și plină de necunsocute.
Greu de gestionat situația. Si eu am gandit (cand a intrat in discutie ) ca trebuie sa ii explic usor usor fetitei mele de 4 ani despre faptul ca oamenii mor. Imi pare rau acum ca am ales sa fac asta, are momente cand din senin imi spune, mami eu nu vreau ca tu sa mori… si eu ii spun ca nu mor.. si ea zice
. Mami dar tu ai spus ca toti oamenii mor. Na, descurca te cu asta!