Asta mic si pufos al meu e mare catarator. De cand a descoperit scaunul de bucatarie, nimic nu-i mai sta in cale. Il trage pur si simplu in dreptul locului unde viseaza sa ajunga si trece la treaba. Are miscari rapide si sigure. In doua secunde e deja pe blat, langa chiuveta, si da drumul la apa clocotita. Apoi insfaca furculite, cutite, cani, pahare. Toate-s bune de joaca. Imi sta inima in loc si sar sa il i le iau din manutele mici si inclestate. Il readuc cu picioarele pe pamant si atunci sa vezi suparare: imediat se umple de lacrimi, se inroseste si se zbate, de-ai zice ca a patit cine stie ce.
Daca nu-i langa chiuveta, e sigur catarat la frigider. Deschide usa si admira lucrurile numai bune de tras, gen oua, sticle cu pasta de tomate, borcane cu mustar sau zacusca. Trece imediat la fapte. Stie ca nu-i timp de pierdut: daca l-am descoperit, s-a terminat distractia. La fel de amuzant este sa deschida cuptorul cu microunde si pe cel electric sau sa le butoneze pana le deregleaza de tot.
Scaunul il ridica si la corpurile de mobila din living sau din birou. Cartile, ramele cu poze, cele cateva obiecte de decor sunt toate ingramadite pe rafturile de sus, tocmai in ideea ca nu va ajunge la ele. Da de unde! Baiatul are scaun si stie sa-l foloseasca, deci vezi tu sa-l opreasca vreun raft inalt. Sau vreo comoda pe care stau frumos asezate boluri din sticla. Se catara cu talent, pune mana pe obiectele visate si face cu ele tot ce-i permit secundele pana sa fie descoperit.
Dulapurile din bucatarie sunt taramuri de vis, pentru ca abunda in chestii pline de zahar si sare, dintr-alea de care Aris n-are voie. Nu-i bai, se catara rapid, deschide usile si isi umple manutele pufoase cu bunatati. Pana sa i le smulgi, a si muscat doua guri. Se manjeste tot pe fata si zambeste satisfacut: Nu-mi dai biscuiti cu ciocolata? Ei si ce, imi iau singur! Stiu, ideal ar fi sa n-am chestii dintr-astea prin casa, dar mor dupa dulciuri si ma ajuta sa trec mai usor peste zilele pline alaturi de omuletul asta energic.
Teoretic, toata ziua sunt cu ochii pe Aris sa nu-si traga ceva in cap, sa nu se taie, sa nu se intepe, sa nu se arda, sa nu alunece, sa nu sparga lucruri. Practic, trebuie sa mai traiesc si eu pe langa el, asa ca, inevitabil, il mai scap din ochi cat merg la baie, cat pun o masina de rufe sau cat le intind, cat ii pregatesc o gustare, cat trimit un mail. N-are nevoie de mai mult sa inceapa cataratul si trasul obiectelor de peste tot. Nu mai spun ca de aproximativ o luna si-a redus somnul de pranz la reprize de maximum 15 minute, sa poata fi argint viu cat cuprinde.
Daca ii iau scaunul, face rost de altul. Daca i le iau pe toate, isi varsa jucariile si foloseste cutia de plastic in care le depozitam pe post de scara. E inventiv nevoie mare, gaseste pe ce sa se catere. Si doua perne mai tari sunt bune sau cateva carti puse unele peste altele. Tricicleta cu care se plimba prin casa il mai poate ajuta sa ajunga la rafturi, daca o parcheaza strategic. Un lighean intors e la fel de util.
Azi l-am lasat sa se desfasoare si l-am pozat. Imi dau seama cat de primejdios arata totul. Va asigur ca era in perfecta siguranta si avea oricum cine sa-l prinda, in caz de ceva. Dar imaginea bebelusului catarator e mai clara atunci cand e surprins in plina actiune. Cocotat pe masa sau pe blatul din bucatarie, cu biscuitele furat din dulap intr-o mana si bomboanele interzise in cealalta, cu ochii la ceasca mea de cafea, numai buna de tras pe gresie. Si cu mutrita nevinovata care ii insoteste invariabil traznaile.
