Uneori, asisti la niste intamplari asa ciudate in parc, in care copii de 2-3 anisori sunt incurajati de parinti sa faca niste lucruri complet nelalocul lor, incat nu stii, efectiv, ce reactie sa ai.
Ieri, am mers cu baietii mei in Parcul Carol. Pe platoul care domina parcul se afla Mausoleul, iar noi poposim adesea aici. Copiilor le place mult: celui mic pentru ca are suficient spatiu drept pentru alergat, iar Albert e incantat sa vada tunurile si sa urmareasca soldatii care pazesc monumentul. La cateva ore, are loc schimbarea de garda si asta e o treaba tare interesanta pentru astia mici.
Din cand in cand, soldatii te mai atentioneaza ca n-ai voie sa faci una, alta, gen sa urci scarile din fata Mausoleului sau sa te asezi pe ele.
-Uite, mami, soldatii vorbesc! Au voie? Credeam ca trebuie sa fie stana de piatra. Uite-asa sa stea, ca mine. Vezi? Imi arata cum e el stana de piatra.
-Da, Albert, ce sa zic, cred ca nu au voie.
Ieri ne-am oprit, dupa cum ne e obiceiul, in fata monumentului. Bebe Aris si-a gasit de lucru cu o minge mica, iar Albert a luat la analizat un tun si la crosetat o poveste in jurul lui despre eroi si razboaie si cavaleri Lego Nexo Knights, care nu stiu ce cautau in istorioara respectiva. Noi stateam cu ochii pe amandoi si cu urechile la Albert, pe cat posibil (desi nu-i simplu, ca spune niste lucruri asa intortocheate, de le pierzi usor sirul).
Unde voiam sa ajung de fapt: la un moment dat, aud in spatele meu niste rasete zgomotoase, insotite aplauze. Vad un grup de persoane care se amuza copios, pe una din bancile din fata Mausoleului. Apoi, observ un copilas de vreo doi-trei anisori care isi da pantalonii jos si, incurajat de grupul vesel de pe banca, incepe sa faca pipi langa scarile monumentului, in partea dreapta.
Imediat, apare al doilea baietel, cam de aceeasi varsta cu primul, care, in hohotele de ras si aplauzele adultilor, isi da pantalonii jos si face pipi fix in acelasi loc. Dupa care revin amandoi la parinti, pentru a fi felicitati si imbratisati. Mai adaug faptul ca adultii de care va povestesc erau bine imbracati si nu se deosebeau prin nimic de ceilalti parinti veniti la plimbare in parc cu odraslele lor.
Am vrut sa am o reactie, dar m-am blocat. Am privit uimita spre grupul vesel si n-am sesizat sa fie deranjati in vreun fel ca ma uit insistent. Dimpotriva. Se amuzau in continuare si, cel mai probabil, daca mi-ar fi trecut prin cap sa comentez ceva, m-as fi ales cu cateva vorbe dulci menite sa-mi strice toata iesirea de 1 iunie cu copiii.
Am tacut, deci. Ca toata lumea care a asistat la scena.
„Copii, ce sa le ceri la varsta asta, nu s-au mai putut abtine”, ai fi tentat sa spui. Ei, nu-i chiar asa.
Si Albert avea obiceiul de a anunta abia in ultimul moment ca se scapa pe el (era mai entuziasmat de joaca decat de orice altceva), deci da, recunosc, mi s-a mai intamplat sa il vad ca isi da jos pantalonii si face pipi la tulpina unui copac sau dupa o tufa, inainte sa apuc sa reactionez.
Ani buni i-am tot explicat ce important este sa ne spuna din timp, ca sa putem gasi o toaleta, asa cum e firesc si civilizat si sa evitam problemele de sanatate care pot aparea daca se tine prea mult .
In cazul de fata, insa, lucrurile au stat clar altfel: parintii nu au incercat sa ii opreasca pe cei doi copii sau sa le explice cum sta treaba cu folosirea toaletei, ba mai mult, i-au incurajat in gestul lor. Pustii de 3 anisori au simtit automat ca fac un lucru mare atunci cand s-au vazut aplaudati si vor repeta experienta ori de cate ori li se va oferi ocazia.
Sunt curioasa daca oamenii astia ar fi fost la fel de incantati in cazul in care cei mici faceau pipi in mijlocul bucatariei, sau pe covorul din living sau, de ce nu, pe canapea. Daca in fata monumentului din parc se poate, atunci e ok oriunde.
Voi cum ati fi reactionat?